Urme în nisip

FullSizeRender3

Undeva începea o zi ca oricare alta. Undeva cădeau ploi pe străzi cimentate, mașini umpleau orașe pline și aglomerate, lume în mișcare peste tot, o altă zi, același stres, aceeași rutină. Nici aici nu părea să fie mult mai diferită decât cea de ieri, deși cu totul altfel pentru mine. Când vaporul a ajuns în port, am aruncat doar o privire grăbită pe hubloul cabinei dormitor spre insula care ne aștepta afară. Plaje, soare, vegetație exotică… nimic nou față de ziua trecută. Un alt loc de vizitat și alte lucruri interesante de descoperit, o altă zi mirifică de vacanță pentru cei mai mulți, însă nu și pentru mine. Înăuntrul meu inima îmi alerga într-un ritm greu de stăpânit, căci eu reveneam aici… și toate însemnau mult mai mult. O altă eu, dintr-o altă viață… dar, iată, din nou aici, și după câtă vreme!… Eram nerăbdătoare să văd un loc îndrăgit demult, îmi era și teamă de ce voi găsi acum, de ce voi simți. Nimic nu părea însă să se fi schimbat. Soarele strălucea puternic pe cerul senin și curat, plaja era plină și însuflețită de încântarea celor veniți în vacanță, vegetația era la fel de verde, la fel de bogată, râsul era viu, iar bucuria peste tot. Îmi amintesc că mi-au plăcut și atunci oamenii locului cu hainele lor colorate și veșnicul chef de vorbă și de viață, încercând neobosiți să vândă ceva, să împartă, să arate… Erau alții acum, dar parcă aceiași și parcă toți mă cunoșteau.

Mă întreb câți dintre cei ajunși aici odată cu mine vor pleca dorindu-și, la fel de mult cât îmi doream eu, să revină, câți din ei au găsit în acest loc ceea ce și-au dorit, ceea ce au așteptat să găsească, câți odată plecați nu vor mai arunca nici o privire în urmă, nici un gând măcar, câți vor reveni, iar și iar, în sufletul lor și vor poposi în acest colț de Rai unde să se desprindă complet de lume, să nu mai gândescă, să nu mai simtă temeri, nici griji, ci doar căldură și lumină, doar bucuria de a fi în viață și a lăsa clipele să treacă… Eu puteam să fac toate astea, aici parcă știam să șterg anii și să fiu eu-eu, nu o altcineva trecută prin viață, aici nu mai știam de timp pierdut, de oameni neîntâlniți la timp, decizii greșite sau nereușite, căci erau departe toate, aici erau doar urme în nisip și evadarea într-o altă viață. Știam cum să mă desprind de lume, de parcă nimic din afară nu m-ar mai fi putut atinge, simțind oarecum că acel loc îmi aparține cumva mai mult mie decât oricui altcuiva, că avem ceva împreună, o conexiune în timp, știam noi ceva anume… Puteam aici să uit de toate și de tot.

FullSizeRende2r

Pentru mine, acea întoarcere neașteptată, acea revedere, a însemnat o experiență de nedescris, plină de emoții intense și amintiri prețioase pe care le-am trăit până la refuz, fericită să regăsesc aici trăiri din trecut și locul unde mi-au rămas mie mici frânturi din suflet, iar acum să fie minunat luându-le si potrivindu-le înapoi la loc. Da, Jamaica e unul din acele locuri… Un popas de o zi, câteva ore în care lumea toată s-a oprit în loc, iar timpul s-a dat în lături și a făcut cale unor zile de altădată, să-mi amintească cum a fost și cum eram eu, cum am simțit viața atunci. La căderea serii, în timp ce ne îndepărtam din nou, am mai îndreptat o ultimă privire către acel loc, urmărind copii încă alergând pe plaje, în acea vară nesfârșită, veseli și gălăgioși, în nispul fierbinte și apa sărată, acel loc de vis ca în ilustrații poștale, pentru unii dintre ei rămânând pământul pe care-l numesc „acasă”, pentru mine o destinație de vacanță o dată la 15 ani, o punte între aici și trecut, între mine și cea de odinioară eu. Și am simițit o strângere de inimă, un greu apăsând acolo pentru că rămânea în urmă, iar de această dată poate pentru totdeauna, căci nu știi niciodată ce îți rezervă viața, pe care oameni nu-i vei mai întâlni nicicând și care loc îl vezi pentru ultima oară, chair dacă el va continua să existe acolo, iar tu să știi asta. Șansele să mai revin pe acea insulă vreodată erau atât de mici încât nici nu aveam de gând să-mi fac speranțe, ar fi fost inutile și deșarte toate, îmi rămânea doar să păstrez în amintire acel loc toată viața și uneori să-mi odihnesc sufletul împovărat acolo, pe nisipul cald al insulei îndepărtate, cu briza mării mângâindu-mi fața, mirosul de necunoscut și nou, amintire și trecut… toate astea doar în gând, stând cu ochii strâns închiși pe bancă în parcul vreunui oraș, într-o țară îndepărtată și străină.

Se pierdea așadar în urmă, în distanță și lăsarea serii, o lume nedescoperită pe de-a-ntregul și ceva din mine legat strâns de ea, prezența noastră acolo fiind deja trecută, doar urmele câtorva pași mai ramânând presărați în nisipul auriu ca să povestească, până când vremea le va șterge, iar existența noastră acolo va fi de tot uitată.

Undeva, o zi obișnuită se apropia de sfârșit, aici… se încheia o zi aparte și un capitol efemer din viața mea. Vaporul înainta grăbit, tăind apele și trasând un drum de valuri care mergea până departe, acolo unde cerul se unea cu marea, iar apele erau din nou liniștite, în timp ce soarele în apus se oglindea în aceste mii de valuri și marca parcă drumul către o altă lume și plecarea mea. Plaja insulei se pierdea tot mai mult în depărtare, rămânând în urmă cu nevinovata ei nepăsare, ca să bucure inimile celor poposiți acolo o vreme. Era o imagine nemuritoare… Multă lumină, dar blândă, valuri legănând ușor un drum ce ducea pe fiecare… oare unde!? Acel loc trebuie să ni-l găsim fiecare. Un loc doar al nostru și unde e veșnic vară.

IMG_8491 - Copy

Astăzi sunt departe de Marea Caraibilor, am ajuns pe alte plaje între timp, în Asia Centrală și Dubai, m-am scăldat în apele Egiptului cândva, în cele ale Muntenegrului și Azerbaijan, în nenumărate țări ale Europei, pașii mei au lăsat urme și pe țărmuri ale continentului America, dar nicăieri nu am regăsit atmosfera, senzația… ceva… ca în insulele din Caraibe. Aruba și Antigua, Bahamas, Barbados- cea dintâi ieșire la plaje cu tatăl copiilor mei, cu atâția ani în urmă, St. Lucia, Jamaica, ah, da… Jamaica, au ele ceva, un aer aparte, un sentiment de amintire pentru mine, de tinerețe, de revenire la trecut. Cine spune că întoarcerea în timp nu se poate?!…

 

Extras din romanul Pelegrina de Mariana Kofler– in progress!

 

 

Cineva mereu sfârșește în lacrimi


Ea mă privește… Eu o privesc… Nu rostesc cuvintele care-mi ard limba, căci este prietena mea. Tac și nu spun nimic. Nu o întreb ce-i lipsește… Nu îi spun nici că el e sufletul ei pereche pe care nu l-a întâlnit la timp… nu prevăd cu voce tare că se va termina odată și că nu poate continua așa la nesfârșit… ignor că, de fapt, eu detest ce face el… ce face ea… Poate e cel care „walkes 1000 miles” pentru ea și trebuie să îi las să-și trăiască povestea, să și-o termine în felul lor, zbuciumat și cu scandal sau în tăcere, îi las să și-o consume toată, până la ultima vorbă și cea din urmă atingere, până la ultimul suflu… Fără să-i spun că el nu va fi niciodată al ei tot, căci e legat de alta, iar poate ea nici nu caută în el asta, nu-i spun că are viața lui și că își face planuri fără să țină cont de ea, n-o întreb ce loc ocupă ea acolo. Știu că se frământă singură cu toate astea… Nu-i amintesc nici că e trecută cu alt nume în agenda lui, nici n-o ciupesc ca s-o trezesc din reverie… ea mai aude și mai crede acele promisiuni și speranțe tăcute care licăresc acolo, dar nu vor prinde viață niciodată. Nu-i spun că iubește un om care nu-i împărtășește sentimentele în aceeași măsură, sau nu vrea, sau nu poate… N-o face, și-atât! În sufletul ei cred că știe deja. Iar eu n-o întreb ce simte…

O privesc doar… Îi citesc adesea disperarea din ochi, doi ochi care privesc în gol… fără să spună nimic, nevoia și toate nopțile de zbucium, nedormite. Nu-i reproșez că înșală și ea, la rândul ei, căci nu sunt ei primii oameni care uită de cei cu care au schimbat jurăminte în biserici, pentru acea o oră, două din săptămână… și nici singurii nu sunt. Obișnuia să adore weekend-urile, acum așteaptă cu ardoare lunea ca să îi scrie el… Iar când îi bate la ușă, îl privește în milioane de feluri și îl iubește în fiecare dintre ele… Și continuă să lovească  într-un perete, sperând să-l preschimbe într-o ușă… către nucleul vieții lui, către inima lui, măsurându-și timpul în clipe și nu în zile, nu în ani, urmărind neîncetat telefonul, când el nu-i acolo, pentru acel mesaj… ținându-și răsuflarea… Iar apoi îl ia cu ea în gând oriunde merge.

Doi oameni însetați de dragoste care își umplu împreună timpul, dar nu își pot întregi sufletul și a lor iubire croită pentru ecranele de cinema… Ce poți să le spui acestor oameni? Și câți ca ei!… Căci cum măsori iubirea? Prin bătăile inimii, prin golul ce-l simți când cel drag nu e lângă tine, prin visuri despre el sau ea? Prin fluturi în stomac?… Așa că tac, prefer să nu spun nimic. Căci orice aș spune îi va aminti de toate acele lucruri de care nu s-ar fi crezut în stare și pe care… pe toate le-a făcut pentru el și că sunt ambii trecători prin sufletul, prin timpul celuilalt, trecători prin sentimentele, nesiguranța și îndoielile celuilalt, prin bucuriile, succesul și singurătatea… prin viața lui… și puținul ce-l împart. Iar asta sigur o s-o doară, iar eu nu vreau să-i pricinuiesc și mai multă durere. Știu c-a avut destulă și multă va mai urma… Deși în sinea mea îi strig să închidă această ușă, nu din mândrie, teamă sau aroganță, ci pentru că n-o duce nicăieri, nu există viitor acolo, nu pe acest drum, nu pentru ea. Cineva mereu sfârșește în lacrimi… Dar nu-i spun. N-o sfătuiesc să nu-și mai asculte vocea inimii, căci e spre binele ei și va scăpa de multe gânduri tulburi… Ea nu vrea să audă, iar eu nu-i spun. Voi fi doar acolo, lângă ea, când totul se va nărui și se va termina.

Oarecum, parcă nici nu le-aș dori să-i țină… asta toată viața, deoarece, deși pentru unii e joacă, e distractiv, cred că pentru cei mai mulți e multă singurătate acolo. Multe locuri goale pe care caută să le umple.

Mă întreb, uneori, oare ce-o fi văzut la el? Multe… dar nu ceva anume… mi-ar răspunde. Poate aveau nevoie, ea de el și el de ea, ca să-și confirme fiecare că ce au acasă e al lor, e prețios și tot ce, de fapt, contează, iar restul… sunt detalii. Doar mici obiecte de fundal; fără de care s-ar putea, doar că nu acum, nu încă… Poate doar felul în care el o duce în acel loc în care nimeni altcineva nu poate… fiindu-i hrană pentru suflet, pansament. Poate prezența lui e firească în viața ei actuală, poate a fost mai insistent decât toți ceilalți de până atunci, când era ea ruptă și fragilă… poate a văzut în el aceeași sete care stăruie și-n ea și a găsit izvorul nesecat încă din care să și-o potolească, când și când… poate, nu poate, sigur îl iubește și atât, fără motiv, total dezinteresat, complicat, dar simplu, mult și nu puțin. Poate că doar el știe prin ce trece ea, deși nu pe de-a-ntregul… Și mă întreb, de ce?

Văzuți din exterior nu le lipsește nici unuia nimic. Oare ei știu?… Așa e, nu înțelegem cei din afara lumii lor, nu știm de câte ori a încercat ea să se desprindă, dar s-a adâncit încă și mai mult, și cum a rupt din ea și-a dat puțin câte puțin, sau în câte rânduri nu a putut să se frâneze el, cum s-au grăbit unul spre altul în fugă, ca doi magneți. Căci cei care iubesc nu pot uita și nu renunță. Chiar dacă între ei sunt o sută de motive pentru a pleca, ei găsesc unul singur să rămână.

Cândva detestam oamenii asemenea lor. Astăzi îi admir pentru că au curaj și pentru că sunt puternici, îi compătimesc apoi pentru ceea ce nu vor avea nicicând și îi blamez pentru tot ce ruinează la alții. Și totul doar pentru un mic colț din viața celuilalt pe care să-l cunoască și să îl ocupe între ei. Îi admir pentru că își urmează inima, dar îi urăsc pentru că nu le primează rațiunea. Distanța, depărtările ar reuși să stingă pasiunea, își spun ei, dar nu e sigur nici asta… Și astfel așteaptă…

O privesc în oglindă și nu îi spun nimic. Se scaldă ea de mult fără scăpare în propriile gânduri. Ea nu-mi spune că doare. Eu nu-i spun că va mai durea. Nu-i spun nici lui nimic. E și el prietenul meu. Amândoi sunt parte din mine!

Iar într-o altă viață aș fi putut să fiu… EI.

M.

Măcar în vis să ne-ntâlnim și noi

Măcar în vis să ne-ntâlnim și noi

Cred că fiecare om are un suflet-pereche. Și că uneori aceștia se găsesc și își continuă rostul vieții pe același drum, împreună, dar că adesea ei nu se întâlnesc niciodată, deși sunt acolo, nu prea departe… sau în colțuri diferite de lume, și se știu că sunt, că există… Numai că destinul, viața, alegerile poate, ceva… schimbă cursul acestor suflete predestinate, astfel încât ele nu se mai găsesc.

Rămânem apoi tot restul vieții singuri. Legați de alții prin obligații și căsnicii, prin copii și obișnuință, prin tot felul de legături justificabile, dar singuri. Ne trezim în fața unor sentimente pe care nu știm cum să le trăim, cum să conviețium cu ele… căci nu am mai fost puși în situația să iubim un om, dar să nu putem împărtăși asta, să nu-l putem avea. Iar singurătatea devine tot mai grea cu fiecare zi ce trece…

Poate l-am întâlnit cândva și ne-am înțeles perfect unul pe altul, dar a trebuit să îl lăsăm să plece, pentru că… motivele nici nu mai contează, iar mai târziu, unul nu mai vrea sau nu mai poate.

Ne rămâne doar, seara la culcare, după ce stingem becul, să închidem ochii și să ne deschidem sufletul spre o lume croită de noi, unde inventăm scenarii cu el, cu ea, așa cum am vrea să fie, de fapt. Nu dormim, dar e un vis și ăsta, iar acolo ne întâlnim în fiecare seară. Noaptea devine un loc foarte spațios, cu multe lucruri adunate în ea, iar omul după care tânjim, centrul acelei lumi fragile, chiar dacă un simplu turist în noaptea noastră. Astfel învățăm să trăim cu acea nevoie de sufletul nostru pereche, dar, în lipsa lui, iar dimineața să ne dorim de fiecare dată să fi fost acolo, lângă noi.

După ani mulți, când deja ne-am împăcat cu soarta, și când sufletul nu mai poate și dă pe dinafară de atâtea gânduri, reușim să le punem în cuvinte…

Știu că exiști. Știu că ești acolo…. Că oarecum simți că mă gândesc la tine. Și că mă înțelegi când îți spun că, deși nu ne-am văzut niciodată, și nu ne vom întâlni nicicând, deși nu vom râde… nu vom plânge împreună, eu te iubesc… Aici, acum, chiar în această clipă te iubesc… pe tine. Și o fac din toată inima.

Sunt doar rînduri pe hârtie… Dar tu știi mai bine.

M.

Dor de copilărie!

2

Mi-e dor să fiu copil…

Mi-e dor să nu știu nimic de acea luptă surdă cu mine, cu alții… Să nu știu că și dorurile dor. Mi-e dor să fiu din nou copil, liber în lumea mea, stăpân în visul meu… Chiar mi-e dor să fiu copil… Să plâng atunci când mă dor genunchii, nu inima… Să nu cunosc valoarea banului, nici nevoia unei cariere sau povara stresului, să nu-mi fac griji că facturile trebuie plătite. Să mă îngrijorez pentru lecții de la școală și nu pentru cele primite de la viață. Să cred în iubire cu tărie, în a doua șansă și că totul e posibil. Să râd mai mult… cu poftă, zgomotos… să nu îmi pese ce vor crede cei din jur… Să mă mulțumesc cu mine, cu ce am.

Mi-e dor să treacă zile fără să oftez, să dorm o noapte întreagă, fără zbucium, fără mers la baie… mi-e dor de vremurile când eram atotștiutoare. Când „mâine” era doar un cuvânt, doar o lume necunoscută. Când nu știam că murim zilnic cu fiecare abandon, cu fiecare clipă care trece, cu tot ce pierdem și ce dăm din noi… și că anii trec grăbiți iar visele mor, zilele își pierd farmecul și rămâne doar regretul, somnul e uitare! Mi-e dor să nu știu nimic de nopțile sumbre și mulțimea de ocazii pierdute, despre drumuri care se sfârșec pentru totdeauna și inutilele priviri înapoi… Mi-e dor să nu știu despre plăcerea unor clipe, ici și colo, iar apoi durerea unor luni întregi … oameni de care greu te mai dezprinzi… iar când o faci nu mai rămâi niciodată întreg.

De iernile albe ca-n povești, și sănii, și dat pe derdeluș, jur că până și frigul avea un miros aparte atunci, toate … primăverile verzi și înmiresmate, cu fluturi și flori în ghiveci, verile cu zile calde la scăldat în Crișul mic din sat și toamnele triste, ruginii… același miros, același gust de dulce copilărie… Mi-e dor să privesc lumea cu încredere, și doar înainte, niciodată înapoi…

Mi-e dor să fie copilul meu copil… Să-l port de mână și să-l mai duc la leagăn în fiecare parc din cartier… Să-l iau cu mine la alergat pe malul Crișului, iar el să-și strunească bicicleta după ritmul meu… Să-mi spună câte-n lună și în stele… Mi-e dor de mâna lui mică în palma mea. Mi-e dor și de copilăria lui…

Azi am oboist să fiu adult, am obosit de zile gri, de nesiguranță, am obosit s-o iau din nou de la capăt și să mai tot joc jocurile vieții. Nu am obosit toți, oare? Să purtăm măști cu care să mascăm zilnice dezamăgiri…să ne grăbim la mâine, alergând spre săptămana viitoare… spre o țintă, nu contează că pe căi lungi sau scurte…

Azi a venit ziua când avem doar amintirea jocurilor pe trotuar ce le-am jucat cândva, și care s-au pierdut pe drum, doar amintirea bălăcelii în apa șanțurilor pline după ploi scurte de vară… Surâd când îmi amintesc prin ce prisme vedeam întreaga viață atunci, cât de simplă părea, cât de departe, toate cum se aranjau perfect la locul lor… și câte planuri, ce planuri!… Viața este însă, vai! Ceva mult mai complicat decât ne imaginăm noi în copilărie.

Iar acum, ce rost au zilele de ieri …de care îmi tot amintesc?

Arunc o privire în sufletul meu și găsesc păstrată acolo viața așa cum a fost: o luptă continuă cu ceva… pentru ceva… O așteptare continuă. O fugă dintr-un loc în altul, doar un vis purtat de vânt. Și-mi doresc să fi fost nepăsătoare mai mult… să fi râs mai mult, aș vrea să mă fi jucat cu copiii mei mai mult… să fi stat pe banca din stradă mai mult…Toate câte le aveam de făcut mai puteau aștepta. Privind mai adânc găsesc și mici urme ale copilului de odinioară, urme ale unor emoții și trăiri… Iar asta îmi mai dă o speranță. Poate copilăria nu-i trecută chiar de tot!

M.

Să fi fost… carte!

“AI ATÂTEA VIEȚI CÂTE CĂRȚI AI CITIT” (CONSTANTIN NOICA)

Eu citesc mult. Iar uneori îmi place o carte atât de mult că greu mă despart de ea. Îmi place povestea ei, îmi place viața care se trăiește acolo…cu toate părțile întunecate și bizare ale unei cărți, dar îmi place într-atât încât îmi doresc să intru în ea. Să fac parte din acele pagini, din acea viață, din acea lume… Să nu fiu un simplu cititor, să fiu povestea în sine.

Puntea suspinelor-Michel Zevaco, Pe aripile vântului-Margaret Mitchell, Dama cu Camelii-Alexandre Dumas (fiul)…

Ce lumi, ce vieți…ce oameni! Aș vrea să fi trăit în acele vremuri… Poate pentru că onoarea însemna altceva decât înseamnă astăzi, valorile se calculau după alte criterii, legăturile și sentimentele dintre oameni erau diferit prețuite atunci.

Dar eu sunt deja o poveste. Iar dacă noi toți suntem oarecum cărți, mă întreb câți dintre cei care ne răsfoiesc la un moment dat paginile sunt cu adevărat parte din această poveste!? Câți merită să ne aibă în biblioteca lor…știu ce înseamnă acele pagini pătate, le cunosc și pe cele rupe, căci le-au citit…au făcut poate parte din ele… Câți admiră doar coperta, însă nu se încumetă să se uite printre pagini, să înțeleagă acele semne de carte în locuri din trecut unde noi vrem să ne putem întoarce, să recitim uneori!…
Pe câți îi răsfoim în repezeală noi, dornici să cumpărăm următoarea carte!?…

De-am fi într-adevăr cărți… Mă întreb câți ne-ar ține lângă noptieră și ne-ar căuta în clipe de neliniște și nevoie, iar când ar fi epuizat de citit toată cartea nu ne-ar pune totuși la o parte, uitați pe un raft… câți ne-ar arunca într-un sertar și ne-ar lăsa să ne prăfuim acolo, până ce ne-am învechi și ne-am rupe de tot?! Cine ne-ar ști prețui valoarea?! Câți bani am costa oare fiecare, să fi fost cărți?!… Câți ne-am merita locul în palma celor dragi și câți dintre ei își merită locul pe pieptul nostru ostenit în noapte!?… Câți ne vor umple librăria vieții până la sfârșit …chiar dacă doar cărți ne mai deschise de mult!

Suntem fiecare cartea preferată a cuiva?! Cartea pe care nu o vor da nimănui chiar dacă au citit-o de prea multe ori, cartea de care doar nu se pot despărți, căci înseamnă ceva…

Să ne vedem sufletul înloc de trup, ne-am mai place între noi, oare?!

De-am ști câte zile avem de trăit fiecare la fel cum știm numărul de pagini ale unei cărți chiar în momentul când o cumpărăm am mai trăi la fel?! Am mai fi la fel de neglijenți cu paginile, oare?! Știind cât de ușor se pot rupe… Am mai citi pagina de final, nerăbdători să știm sfârșitul poveștii și ne luând în seamă toate celelalte pagini din cuprins?!…
Am renunța să mai citim pe parcurs dacă rândurile n-ar descrie povestea ce-o vrem noi, tot așa cum renunțăm să căutam acel ceva al nostru, croit pentru noi de soartă, atunci când simțim în suflet că nu-l mai merităm, că nu-l putem avea?!…

Sunt tot felul de cărți și tot felul de oameni…

Astfel ramânem mulți doar un suflet rătăcit, o carte încă necitită în biblioteca imensă a lumii ticsită cu cărți.
Alții… Veșnic cărți neînțelese, ne apreciate corect.

Ador să citesc. Căci mă las absorbită de povestea cărții și orice rău s-ar întâmpla, oricâte probleme s-ar ivi acolo și cât de greu ar fi… nimic nu mă poate atinge. Mă implic limitat și selectiv, și pot oricând să dau înapoi…să ies… nu ca în viață! Adesea totul pare mai viu și mai real acolo, iar atunci vreau să rămân. Îmi clădesc o întreagă viață în acel univers și fac lucrurile cum aș vrea să le fac aici, cum ar trebui poate. Și trăiesc cum n-aș îndrăzni aici niciodată, fără grabă, fără regret, căci nu mi-e teamă de urmări acolo și de timp trăit într-o secundă. Nu mi-e teamă să fiu slabă, căci sunt puternică acolo. Nu mi-e teamă de final…

Ador să citesc, ador cărțile… Dar astăzi aleg totuși realitatea! Îl aleg pe “aici”. Deoarece aici am tot ce îmi umple viața cu sens. Tot ce iubesc… Locuri…deși de cele mai multe ori toate locurile dragi îmi sunt departe… O bancă veche pe ulița mică dintr-un sat, biserica specială a unui muzeu din oraș, banca unui parc, departe și el… malul unui criș, o priveliște care-mi taie respirația de fiecare dată când o privesc, deși trec mereu ani… Un drum prăfuit de țară… Mai multe drumuri… Toate locuri speciale pentru mine. Toate, amintindu-mi de vremuri…și oameni.
Și oameni, când departe, când aproape…

Da, fericirea e acolo, departe, iar uneori, ca să ajung la ea trebuie să calc peste prea multe destine, să sacrific tot ce nu stă în puterile mele, ce nu am nici un drept să o fac, să fug de tot ce sunt, poate.
Așa că ramân aici… Unde ne am pe noi… Unde avem iubiri mari trăite la distanță sau imposibil de găsit, unde lacrimile au gust când se preling pe obraz și reușitele ne umple sufletul de reală fericire, unde suferința doare și orice rană doare, iar vise multe mor… Aici, unde simțim ….

Aici unde citim cărți să evadăm din prezent…

Oare câte clipe trăim astfel, în alte locuri decât cele unde suntem!?

Să fi fost cărți… Ce roman!… Ce bestseller, ne-ar mai fi fost viața! 🙂

M.

Inspired by:

Acest Azi, un alt Mâine


Ce crezi că este al tău azi, a fost al altcuiva ieri, și va aparține altcuiva mâine. –Bhagavad Gita

 E miez de noapte… Artificii pocnesc peste tot în lume. Sunt singură eu… Sufletul meu doarme lângă mine… mică, și visează… La trei anișori lumea toată e a ei… Nu sunt acasă nici de data asta. Tot departe într-un loc care nu-i al meu, din nou în casa altcuiva, în lumea altor oameni. Depărtarea, pe suflet îmi apasă greu, fericită nu sunt nici aici, dar nici acolo… cu fiecare zi ce trece mă simt tot mai singură oriunde aș pleca, oriunde m-aș întoarce. Tot mai înstrăinată de oameni…

Așa mă simt uneori. Așa sunt eu în unele zile… Trăiesc în timp și nu în momente. Am clipe de înălțare când speranțele îmi dau parcă aripi și clipe de coborâre când mă cuprind regrete și totul devine cenușiu, iar viața e… presupun ceea ce stă între cele două. Meditez la cum a fost și plâng trecerea zilelor bune, la cum va fi și mă grăbesc mereu să ajung acolo. Apoi, mai târziu trec pe străzile bine cunoscute și îmi spun că toate sunt la fel, nimic nu pare schimbat deși a mai trecut un an. Totul e așa cum mi-l amintesc, de parcă nicicând nu am părăsit acel loc, cu excepția lucrurilor întâmplate între atunci și acum… a zilelor trecute… și de care știu… tot ce a fost pe parcurs, cele mai multe care nu pot fi uitate, or pretins că nu s-au întâmplat. Și revin abătută la un alt apartament de lux, dar niciodată al meu, străină într-un oraș trecător, oaspete mereu în țara altcuiva și întotdeauna parcă în așteptarea noului drum și următoarei destinații, în căutarea altui răspuns.

Ca la sfârșit să realizez că nu există răspunsuri, doar povești despre locuri și oameni… Poveștile mele… poveștile lor…  Unde noi toți am fost altcineva ieri și vom fi alții mâine.

Aceasta sunt acum. Atâta am… atâta pot… mâine, nu mai știu.

Am aproape 40 de ani și sunt lucruri pe care nu le voi face niciodată. Lucruri pe care nu le voi avea… Și cu toate astea, în ciuda acelor momente în care cobor și caut, și mă închid în mine, în ciuda clipelor cenușii de care nu pot să fug, și nici nu vreau uneori, știu să nu privesc mereu în fotografiile vechi și doar acolo să văd frumusețea pe care am trăit-o, mereu după ce a trecut. Nu plec resemnată capul… Nu las lucrurile neobținute or ambițiile neîmplinite să șteargă aroma vieții zilnice, strălucirea clipei și a pozei de azi care va conta mai tîrziu, căci, da, poate nu am devenit tocmai ceea ce mi-am dorit mereu, nu am realizat nici tot ce mi-am propus, am mai dat greș și am mai pătimit uneori, dar sunt totuși aici, neînfrântă încă și cine știe câte voi mai face…

Nu sunt încă tot ce aș putea să fiu… Și totuși EXIST!

Am dat de multe greutăți și am muncit greu să trec peste ele, am strâns din dinți și mi-am trăit durerea, știind bine că somnul nu ajută atunci când e sufletul cel ostenit și doare. Mi-am scos din inimă oameni chiar dacă a fost cea mai grea luptă dată cu mine, știind că nu mai pot fi ai mei, căci nu e timpul potrivit și nici nu are să mai fie, căci timpul când ar fi putut să fie a trecut de mult. I-am înlăturat și i-am lăsat să treacă, știind că vor rămâne doar o inițială a unui alt nume în jurnalul meu plin, chiar dacă i-am dorit în viața mea enorm și am avut mare nevoie de ei, știind că pot fi pentru mine de-acum doar o amăgire, doar o Americă la care nu mai pot s-ajung.

Am îndepărtat prieteni din viața mea când nu s-au mai potrivit acolo și m-am mulțumit cu mine când nimeni nu mi-a pășit alături, am mers înainte pe drumul meu. Am renunțat la oameni care mi-au ținut inima în palme o vreme, atunci când nu și-au mai dorit cu toată ființa să rămână. A fost greu… cu toate astea, eu nu m-am pierdut pe mine. Eu sunt încă aici. Chiar dacă mai trebuie să lupt cu mine, chiar dacă mai sunt încă înfășurată în tot ce a fost și mă arunc în vraja unor fantezii care nu au cum să mai fie, dar conștientă că doar acela care trăiește în prezent, neîmpovărat de trecut și viitor, cunoaște gustul libertății (Osho). Libertate la care tânjesc și eu…

Poate va trebui să renunț la cine sunt astăzi ca să pot deveni apoi tot aș putea fi, voi face și asta, poate că pur și simplu câteodată nu avem ce face, trebuie să ducem  călătoria până la capăt, chiar dacă ezităm prea des sau nu mai vrem uneori, deoarece nimic nu e sfârșit până nu se sfârșește, iar valoare clipei doar noi singuri putem să-i dăm. Apoi… ”sfârșitul„ e doar un loc unde îți lași povestea… pentru a o duce alții mai departe.

Dar… vei spune, e greu când nu te potrivești cu persoana ce stă lângă tine… Când tu te trezești înainte de șapte în fiecare dimineață, iar el/ea ar putea să doarmă până la zece și unsprezece. E greu să te menții sănătos/sănătoasă când el/ea preferă o cafea și o țigară în locul unui bol de cereale… E greu să te menții în formă când aduce pizza acasă la trecut de nouă și jumătate seara. E greu când nu găsești un partener(ă) de alergat în cel/cea de lângă tine… Când te uiți singur(ă) la filme și petreci tot așa noaptea dintre ani… E trist, e greu și e nefericire… când nu vă potriviți unul în lumea celuilalt… indiferent de toate celelalte lucruri care își găsesc perfect locul acolo. Este nedrept să descoperi în celălalt nu tocmai omul care ai crezut cândva că este și prea puțin omul care ți-ai dori să fie. E greu când tu ești opusul a tot ce este el/ea… e greu când doar nu poți renunța încă… Dar știi că ziua va veni… Trebuie să vină.

Te consumă, te rupe în bucăți și în fiecare zi te atrage tot mai înăuntru, și mai înăuntru, când tot ce îți dorești tu este… afară.

Ei bine, retragete când simiți că nu mai aparții unui loc și ia-o de la capăt, nu sta încăpățânat(ă) în fața unor uși închise definitiv, nu du singur(ă) lupte pe care nici nu-ți mai dorești din tot sufletul să le câștigi și aleargă singur(ă) dimineața dacă nu ai partenerul cu care să o faci. Deoarece, soarele nu strălucește întotdeauna, cerul nu e mereu albastru, dar noi ne regăsim mereu calea și o urmăm, chiar dacă rătăcim deseori prin pustiuri. Nu știm, oare!?… Iar atunci când totul se așează perfect… Când nu e nevoie să retragem vorbe, nici îmbrățișări înapoi, când ne așteaptă o lumină în fereastră, în nopți reci și întunecoase… Când nu trebuie să lezăm sentimente, să condiționăm fericirea… Atunci știm… Iubirea e doar un cuvânt până vine cineva și îi dă un înțeles.

Așadar fă câți poți de bine ce ai de făcut. În viață asta-i totul!

Privesc spre cerul înstelat… nici acolo nu e decât întuneric. Aici… nimeni, doar ceasul… eternul ceas ticăind și măsurând puținul timp rămas. O altă zi ajunsă la sfârșit. Mă simt prinsă între două lumi în care, în aceste clipe, eu nu mai reprezint nimic. Doar un simplu om dintre miliardele de oameni și acest final al destinului zilei. O viață sfârșită cu azi, cu mine. Însă mâine…

Mâine va începe din nou viața.

M.

 

 

 

 

 

 

 

Focul din noi


Anii trec năvalnic, ca un tren gonind prin lume fără frâne… Se sfârșesc cu atâta nepăsare și fără să întrebe dacă am uitat sau dacă ne mai amintim, fără să ne întrebe dacă ne-am dori înapoi, dacă încă mai sperăm să retrăim o zi uitată, să ne-o amintim, dacă în ceața groasă și întunericul trecutului am mai vrea să regăsim pe cineva drag, să îmbrățișem cu patimă clipe de mult consumate… Dar nu, anii în goana lor nu întreabă nimic, doar trec… Unde se grăbesc așa, oare?! Oh, dacă n-ar mai trece anii!… Îmi dau seama că până la urmă nimic nu contează în viață în afara clipei pe care o trăim. În rest nimic. Doar clipa… Și cât de puțin le ia oamenilor să piară și clipelor să treacă! Rămân nemișcată și sorb imaginile care mi se derulează în fața ochilor, amintindu-mi, amintindu-mi… Mai mult de atât, parcă, n-am avut niciodată. Doar amintirea a ceea ce a trecut, mereu un ”rămas bun„ adresat către ieri și uimirea, neputința în fața timpului care nu stă în loc, a anilor ce se tot înmulțesc, mereu unul mai mult, mereu… mai puțini rămași. Cum au mai trecut! N-am crezut că așa repede trec anii… N-am știut.

Astfel că mă întreb acum, dacă mi s-ar da o clipă pe care să o umplu cu orice din trecut, oare ce aș alege?! Cum aș vrea să fie ea… pe care mi-aș dori să o repet?!… Pe care aș izbuti să o prefer din atâtea?!… Dacă aș avea în plus o clipă, aș vrea să mă poarte departe… spre acele zile întregi și pline în care n-am știut ce înseamnă cu adevărat viața. Zile de la început de drum… Zile în care nu simțeam frigul, nici trecerea vremii. Toamne ruginii când frunzele zburau în vârtejuri molcome, purtate de un vânt răcoros pe ulița din sat, când farmecul nu pierise încă, iar eu nu știam de dezamăgiri și minciună, ură sau durere, locuri și oameni care pot să fure întreaga liniște a nopții, inimă frântă, ci doar sinceritate. Sinceritate! Un cuvânt atât de singuratic acum! Așa aș umple eu acea clipă… Să mă aflu din nou în mijlocul oamenilor dragi, părinții mei și frații… sora mea și acele păpuși… Întoarsă la zilele simple din copilărie când nimic altceva nu conta în ochii mei decât râsul. Oh, câte aș mai face altfel de acolo încoace! Și pe câte nu le-aș mai face deloc, niciodată. Chiar niciodată… Aș trăii zilele altfel… toate acele momente pe care nu le-am luat în seamă și clipe uitate prea curând… Cât timp pierdut! De care însă nu mi-a păsat atunci. Că trece, că-i irecuperabil sau că-l voi vrea înapoi… Am crezut că mereu voi păstra tot ce aveam atunci. Dar anii trec, zilele se scurg… amintiri pălesc, bucurii și tristeți, toate pier în întuneric, oameni uită oameni, și uite-așa trece viața, tot trece… Absolut toată viața unui om. Noi –în acest mare Univers, stele pe Pământ, ne stingem.

Prea repede a mai trecut un an. Îmi spun îngândurată, mai făcând un pas pe puntea către următorul. Atunci știu că orice am face, oricât ne-am străduii, nu putem schimba nimic, trebuie să ne plecăm în fața destinului și a vremii… Pentru că timpul nu cunoaște mersul îndărăt. Pentru că așa a fost concepută viața: mereu să mergem înainte, dar nu și înapoi. Pentru că… pentru… Iar atunci simt că luptăm degeaba, că nimic nu duce nicăieri, nici un drum, nici o luptă, nici un vis… Că ar trebuii să fim la începutul drumului, dar că simțim adesea că suntem la sfârșit și că n-am găsit nimic. Pe urmă totul e neclar și nu mai înțelegem. E doar viața. Poate găsim anumiți oameni și obținem tot ce ne dorim, poate că nu îi găsim, dar viața merge înainte și ne obligă să înaintăm cu ea. Fericite sau nu, zilele trec. Pe parcursul lor noi învățăm, creștem… ne schimbăm, devenim din copii adulți, râdem mai puțin poate, ne frământăm mai mult, totul ia amploare, totul se complică, dintr-o dată lucrurile mici au importanță și cele mai multe capată un sens.  Ajungem să ne cunoaștem pe noi înșine mai bine.

Așa am crezut și eu, că mă cunosc pe mine și pe ceilalți, am crezut că nimic nu va putea veni între noi, căci, până la urmă cât putem fi de diferiți!?… Că voi găsi omul potrivit și vom îmbătrânii împreună, fericiți toți la un loc, când de fapt despărțirea era doar la un pas distanță. Toți avem în față o singură viață; mergem înainte… ne oprim… ne întoarcem înapoi… ezităm… mergem înainte din nou, ca să ajungem… cine știe unde?!…    Uneori ne este teamă, uneori ne ascundem, alergăm…, uneori cădem la pământ și impactul e diferit pentru fiecare, unii putem câștiga, alții știm doar pierde. Dar nici unul nu putem cunoaște sigur ce se întâmplă cu adevărat în sufletul celuilalt, cum simte acesta durerea, cum își duce acele războaie, câte lacrimi plânge și câte oprește chiar înainte să-i curgă. Nu știm dacă vom merge împreună până la sfârșit sau numai o vreme, dacă e omul potrivit, dacă e cel care ar trebuii… cel de care avem nevoie.

Îmi amintesc cât de diferit am văzut tot restul lumii cu ani în urmă, atunci când încă mai speram că întâlnind pe cineva și dăruindu-mă pe de-antregul lui, vom devenii unul. Amândoi o singură pesoană. Am încercat să devin acea persoană, mi-am concentrat toată iubirea, toată capacitatea  de expansiune către el, încercând până la ultimul efort să îndepărtez barierele existente între noi și să-mi topesc sufletul cu al lui. L-am atras către mine și am încercat cu toată puterea mea să îl leg pentru totdeauna, străduindu-mă să îl cunosc până în cele mai adânci cute ale sufletului, nădăjduind că se poate, și să mă fac cunoscută la fel. Am încercat să fac totul bine, fără vorbe grele, fără greșeli… fără să ne punem piedici. Și au fost atâtea lucruri însemnate pe care am vrut să le spun… și altele mai însemnate pe care am vrut să le aud de la el, dar toate au rămas nespuse. Știam că peste o oră sau peste o zi, avea să fie prea târziu. Așa a fost, căci n-am mai apucat să ni le spunem. Timpul rezervat nouă a trecut, cortina era deja căzută. Cu adevărat nu ne-am aparținut niciodată. Și cât am vrut! Cât am vrut! Ce multe lucruri de spus… și să fie prea târziu… Vorbele care-mi ardeau buzele au rămas nerostite. Era un drum terminat. În viață se termină atâtea! Am realizat că între mine și restul lumii este o barieră pe care nimic nu o poate dărâma, pentru că toți suntem străini între noi, iar ceea ce încercam să fac era imposibil. Eu stăteam de o parte a barierei, iar de cealaltă parte întotdeauna el. Între doi este mereu o prăpastie adâncă și nici o putere din lume nu o poate umple sau să o treacă, un loc straniu și gol, chiar mai inaccesibil decât un munte care arde vâlvătaie. Doi –oricât s-ar iubii între ei, nu se cunosc niciodată pe de-antregul, nu știu nimic despre ce se zbate înăuntrul lor. Oricât de mult s-ar iubii, oricât de strânsă ar fi legătura dintre ei, nu vor putea deveni o singură persoană niciodată. Până la urmă, nu sunt nimic mai mult decâ doi străini – care se cunosc cât de cât între ei. Relațiile dintre aceștia fiind doar simple zgârâieturi, chiar și cele mai profunde. Doar că acestea lasă în urmă cicatrici…

Ce a lipsit?! Ce n-a fost acolo?! Mă întreb, amintindu-mi timpuri când ne despărțea doar o șoaptă, iar noi știam să privim destul de departe și puteam ști că orice ne-ar aștepta acolo, vom  găsi împreună. Timpuri când viața însemna Joseph, Claudiu sau George… iar apoi să caut drumul înapoi, însă să nu îl pot găsi. Să revăd exact locul unde nodul s-a rupt, să-mi amintesc cum s-a destrămat și cum mi-au rămas pe urmă doar speranțe năvălind către mine ca o promisiune de demult. Fiindcă el, oricare dintre ei, n-a fost niciodată al meu, tot. Chiar și în acele nopți pierdute în eternitate, când ne aveam aproape și credeam că ne aparținem, eu eram lăsată uneva la marginile vieții lui, iar el… într-un loc la fel de departe. Ce n-a existat între noi?!… Pe urmă îmi amintesc bătăile de inimă… în acele clipe efemere, iar trecutul e undeva departe, inaccesibil acum. Ce n-a existat între noi?!… Dar știm prea bine; așa cum cineva a spus ”noi suntem doar niște bieți robi ai destinului, înlănțuiți cu sârme tari în uriașele străfunduri ale soartei întunecate, pe care numai arareori o întrezărim, în străfulgerări nemiloase, întocmai ca acum.„ Ce am fi putut noi face?! Cum să ne împotrivim?!… Fiecare din noi eram doar o simplă țintă a destinului. Și doar atât. Iar pe fiecare ne așteptau alții înainte. De altfel nu îmi pare rău pentru nimic.   Nu îmi pare rău că ne-am dovedit a nu fi doi care să ne aparținem între noi și care să nu caute în alte părți nimic altceva, nu-mi pare rău că nu a fost acolo când aveam mai mare nevoie, că nu a prețuit clipele, și așa puține, rezervate nouă. N-a știut, oare, că nimic din ce trăiam atunci n-avea să se întoarcă?! Nu-mi pare rău nici că am suferit pentru el, nu-mi pare rău că l-am iubit și că el n-a meritat întotdeauna astea. Că am irosit atâtea nopți gândinu-mă la el, și lacrimi, când de fapt… Nu-mi pare rău că nu am fost noi cei care vor megre până la capăt, că s-a sfârșit… Nu-mi pare rău că azi are drumul lui și că a uitat… Că a fost totul frumos doar pentru o vreme sau că am încercat, iar și iar… fără să știm că era doar uitare dincolo de orice gânduri. Că trăiam un vis care nu putea decât să piară… Pentru nimic din toate astea nu îmi pare rău. Un singur lucru regret: că l-am cunoscut atunci când încă mai credeam în vise. Și, cam atât despre regrete. L-am iubit cât a fost lângă mine, am făcut orice atunci, dar când n-a mai fost nimic de făcut, am uitat! Am mers și eu mai departe. Și am uitat de tot. Deoarece știam că va veni o vreme cănd cineva o să aibă într-adevăr nevoie de mine.

 

Așa am pornit în viață, tânără și încrezătoare, fără să știu nimic. Acum știu ce înseamnă… Acum știu… Știu cum e să simți locuri goale. Știu cum e să tot cauți să le umpli… În fiecare țară unde m-am oprit, pe fiecare drum pe care am umblat, mereu am căutat și am tânjit să găsesc ceva… care să schimbe totul, să umple golul… care simțeam eu că persistă, am vrut să dau de locul unde să fiu împlinită, iar apoi să nu mai caut. Dar poate că, într-adevăr, drumurile sunt făcute doar pentru călătorii și nu pentru destinații sau împliniri. Oarecum, toate au fost drumuri care n-au dus nicăieri, căci peste tot am găsit și mai multe locuri goale, și mai multă singurătate, în ciuda multor oameni buni pe care i-am cunoscut și a locurilor minunate pe care le-am descoperit, dar de care mă despărțeau mereu și viața și destinul. Trăiam parcă în afara lor. Acolo… dar nu chiar. Acolo, dar departe. Pe urmă, mă vedeam pornită să ajung într-un alt loc unde să cunosc alți oameni și unde să caut să găsesc… și să umplu același gol, să potolesc aceeași neliniște și aceeași sete, aceeași neîmplinire. Totuși, pe câteva din aceste drumuri încâlcite am cunoscut și puținii oameni, unul, poate doi, care intrând în viața mea să schimbe totul; poate nu chiar așa cum am visat, nu tocmai cum am vrut, dar suficient cât să schimbe cursul vieții. Și chiar dacă niciunul n-au reușit să umple veșnicul meu gol, am învățat totuși din toate, am rupt inimi, am avut-o ruptă și eu, am văzut că uneori poți pierde chiar ce ții mai strâns în mână, niciodată ceea ce lași de bună voie. Alteori… Pierzi oricum.

Acum, privind la fotografiile mele împrăștiate prin apartament, mă întreb unde e fata aceea, care părea să fie pregătită pentru orice? Destul de puternică pentru a înfrunta tot ce avea să vină… suficient de ambițioasă pentru a nu da înapoi de la nimic… Și cât de mare a fost elanul care m-a aruncat atunci spre fiecare „mâine”!… făcându-mă de neclintit în hotărâri și decizii. Așa am crezut că eram. Dar asta a fost demult. Astăzi îmi doresc cu naivitate să mă pot strecura în una din acele fotografii, să mai pot zâmbi la fel de ușor, să mai cred în fericire iar și încă o dată să simt ce am simțit atunci. Vreau să fiu puternică din nou, sigură pe mine și hotărâtă, vreau să fiu dornică de-a începe de la capăt și convinsă că, oricât de greu ar fi, am să reușesc. Vreau să simt că pot. Cândva am fost toate astea. Atât de pornită către viitor încât nimeni și nimic nu mi-au putut sta în cale sau să mă atingă. Aveam plăsmuită propria lume care să-mi inspire încredere, nu depindem de cuvântul celorlalți și nu trăiam după criteriile lor. Eram doar eu și visele mele. Am fost puternică atunci. Și asta a fost de ajuns. Așa gândesc eu despre mine când privesc înapoi. Dar, într-adevăr asta a fost demult. Când eram atotștiutoare. Când mâine era doar un cuvânt. Era doar o lume necunoscută. Dar viața schimbă felul cum vedem lucrurile, nu-i așa?! O vreme suntem mulțumiți să dăm și să primim, e ”fun„ și e ușor, pe urmă luăm lucrurile în serios, vrem să știm concret, să auzim în cuvinte. Jocul s-a terminat.

Apoi, ne tot întrebăm ce este iubirea, stabilim reguli și tipare cum ar trebuii să fie, o dezbatem, o comentăm, fiecare cu părerea și versiunea lui, fiecare după cum a simțit-o el. Pe urmă încercăm să stabilim care ar fi  iubirea și care dragostea, unde stă diferența dintre ele, unde se leagă, iar aici își spune din nou părerea fiecare. Dacă e să răspund eu, iubirea are atîtea forme, câte momente sunt în timp… și nu vom exista doi care să o simțim exact la fel. Adevărul e că iubim toată viața pe cineva, nu a trecut o clipă în care să nu fi iubit, fie ne-am iubit părinții sau copiii, fie ne-am iubit doar pe noi înșine… iubitul\iubita sau aproapele… iubirea pentru Dumnezeu… Iubirea însă e veșnic acolo, ca un foc care arde continuu și precum flăcările acestuia sunt de diferite forme, la fel este și iubirea. Poate este emoția și sunt fiorii primelor întâlniri, sunt primii ani când totul e cum ar trebuii să fie, poate e ce rămâne după ce sentimentul de a fi îndrăgostit s-a consumat, ceea ce prinde rădăcini și nu arde cu o flacără mare până ce se stinge, ci arde domol și domol, fără oprire, o flacără ce rezistă mereu, fără să se stingă vreodată, fie ea pentru frate, părinte sau necunoscut. Iubirea e poate sacrificiul și renunțarea la sine… e să trăiești mai mult pentru altul decât pentru tine. E ce ne dă strălucire și ne ține în viață.

Încă o noapte trece; stau întinsă în pat. Am senzația că dorm, dar sunt trează. Mă gândesc la mine, cea din trecut și la toate visurile de odinioară… în urma lor a rămas doar întunericul, s-a așternut tăcerea, singurătatea… Și gânduri. Multe gânduri. Erau vise îndrăznețe atunci… Pe vremea aceea inima nu știa să se frângă și să doară. Nu știam ce înseamnă să suferi infinit. Căci în acele lumi perfecte nu există greșeli. Nu ca în viață. Dar de ce nu ne putem opri niciunul acolo?! De ce atunci când încă mai visăm ne dorim cu disperare să ne îndepătăm cât mai mult, ca să putem vedea totul mai clar, fugind grăbiți în lume unde analizăm și despicăm firul în patru, până când nu se mai alege nimic de acel vis?! De ce ne place să știm exact încotro ne îndreptăm, să dăm un nume fiecărui sentiment, de ce, mai devreme sau mai târziu, revenim la realitate încetând să mai plutim și să gustăm momentul?! De ce renunțăm să mai visăm acele vise?! De ce ne forțăm să ne trezim?!… Iar acum atâtea gânduri irosite… Toate aruncate de timp în acel tomberon uriaș al vieții, ca un mănunchi de paie uscate, unde fiecare fir prețuiește o amintire și spune o poveste. Dorințele copilăriei și focurile promițătoare aprinse într-un joc de-a dragostea, speranțele ce năvălesc ca un vânt care aduce mai apoi furtuna în inimi și neliniștea, amăgirile care vin, greul dar și frumusețea, anii care ne marchează pe rând, ca și iubirile neîmplinite, de altfel. Ca și toate visurile care nu se vor adeveri nicicând. În tot acest timp fiecare își cunoaște povestea sa și trăiește iubirea în felul lui. Unii spun că iubirea adevărată nu există, alții susțin că ea ar fi pasiune la început, însă mai târziu doar obișnuință. Mulți spun că iubirea vine cu timpul, după ani mulți petrecuți în doi. Eu spun că… iubirea trăiește veșnic!

M.