Cine suntem? Dincolo de umbre și ecouri!

 77

Suntem NOI.

Suntem la fel, dar totuși altfel fiecare.
Până la urmă ce suntem toți!? Suntem umbre, suntem ecouri… Șoapte ale vorbelor pe care nu le putem opri, gânduri pe care nu le putem spune, dar nici să le ascundem, cuvinte pe care nu le putem rosti și care ne rod, bucată cu bucată, înăuntru,  suntem vise pe care nu le putem înăbuși, suntem suflete scufundate în oceanul învolburat al vieții ce se zbat să urce la suprafață, fiare însetate după acea gură de aer, ultima… Suntem ținte spre care alergăm neobosit, zilele grele și cele mai ușoare, suntem zilele pline de încercare și cele în care timpul ar trebuii să stea în loc, împlinirile toate, fiecare zâmbet și fiecare lacrimă, speranțele către viitor și tot ce a trecut, clipa pe care o trăim fiecare.
Suntem uneori inimi încătușate pe un drum care nu duce nicăieri, prea temători să cotim pe drumul nou și să începem să clădim acolo, prea prinși într-o lume de care nu ne putem desprinde, prea departe duși ca să ne putem întoarce acasă, la locul unde am fost noi înșine, unde nu am fost transformați, pătați, murdăriți… Unde ne-a plăcut cine suntem… Prea departe de locul unde am avut curaj și nu ne-am dat înapoi… Unde am fost încrezători și nu ușor de amăgit… Prea obișnuiți cu lumea asta ca să încercăm măcar, să ne mișcăm din loc, puțin câte puțin, și să ajungem măcar până în fața casei de odinioară, să o putem vedea, să atingem ușa… Prea legați de un trecut care ne pune piedici.
Suntem prea temători, mai bătrâni și obosiți acum, poate, dornici încă să luăm totul de la zero, dar neputincioși și lipsiți de curaj. Știm deja că nu o vom mai face. În bătaia aripilor noastre stau de acum prea multe ziduri, prea sigure piedici.
Suntem alteori exact omul care ne vrem în exact locul potrivit și ne rugăm fierbinte să dureze… Acela e momentul nostru, este acea „o data” când am reușit, când totul s-a aliniat perfect și ce ne vom aminti mai târziu, în toate celelalte rânduri.
Suntem tot timpul, însă, parcă titlul unui volum nescris, mici povestioare netrăite pe de-a întregul, pe scena vieții o altă piesă ce trebuie jucată, cu alte măști și alți actori, doar o altă poveste udată cu lacrimi și spulberări, încununată ici-colo cu momente însemnate și reușite, suntem istoria ce se scrie cu fiecare zi ce trece, cu fiecare ticăit de ceas, legenda săracă a vremurilor noastre. Tot ceea ce trăim, noi suntem…

Suntem toți oamenii care ne-au traversat sufletul, cei care ni l-au călcat în picioare și au plecat lăsând doar urmele pașilor lor acolo, praf și murdărie, cei care ne-au atins, ne-au zâmbit și de care ne este încă dor, cei pe care sperăm să nu-i mai vedem niciodată și cei pe care nu-i vom uita nicicând. Oamenii care ni s-au dezvelit de măști și care au făcut momentul să conteze, cu care am putut fi noi înșine, goi la rândul nostru, dezgoliți, cei pe care îi ținem încă strâns în suflet deși nu ne mai fac bine de mult, cei care ne umplu viața și mintea, dar ne golesc inima. Oamenii alături de care am scris versuri și am fredonat melodii, cei pe care i-am căutat neîntrerupt, zile, săptămâni, luni și ani la rând, cei pe care i-am găsit, iar atunci când am făcut-o, ne-am împiedicat doar unii de alții, de noi înșine, de orgolii prea mari, temeri si așteptări, cei pe care nu-i vom mai întâlni de-acum niciodată. Suntem oamenii care au contat în viețile noastre și cei care n-au însemnat nimic. Cei în mâinile cărora ne-am așternut toate visele și am privit neputincioși cum le reduc încet strălucirea până când nu au mai rămas decât umbre și regrete din ele, cei care ne-au fost total nepotriviți, dar am încercat totuși, am irosit ani și am consumat sentimente… Cei puțini care au urcat trepte alături de noi și de care ne-am ținut strâns în cădere, cei pe care i-am simțit acolo și când ne-am aflat jos, pe care i-am văzut răniți și care ne-au știut și ei durerea, puțini de altfel, tot mai puțini… Cei pe care îi luăm cu noi la plecare. Care ramân… În gând, în suflet…în amintire.

Suntem uneori totul, alteori nimic… Dar SUNTEM…

Și toți însă într-o lume în care nu mai poți avea încredere în oameni nici atunci când spun  „Promit”, înconjurați de falsitate, de invidie …de ură, fiecare preocupat în primul rând de „eu”. În imposibilitatea de a lega sincer prietenii, de a asculta oamenii, de ai privi…în toată splendoarea lor, cu toate acele mici imperfecțiuni și vicii, cu tot orgoliul și neputința lor, cu toată frumusețea.
Prea ocupați toți să strângem bunuri și să trăim viața, fără timp de-a mai privi în jur, la ce avem, la ce putem pierde, nepăsători că trece…
Primim lecții … Uneori învățăm din ele…de multe ori, nu, dar mergem înainte, chiar dacă loviți și rupți, chiar atunci când înconjurați de un ocean de singurătate… Redescoperim valori și ne trăim fericirea în umbra unor eșecuri și decizii luate greșit, etalând în fața celorlalți doar partea bună și frumoasă a vieții, chiar dacă știm că avem fiecare și o parte mai puțin bună și mai întunecată.
Primim lovituri și lovim la rândul nostru, ne trăim fiecare lupta, fiecare în felul lui. Învinge cine poate…
Privind din afară, viața nu are nici un rost, dar oarecum fiecare găsim mereu unul, iar acela ne este de-ajuns ca să-l așteptăm încrezători pe mâine, dornici să clădim, poate suficient cât să ne dorim să fim mai buni, suficient cât să încercăm… indiferent ce ar spune alții, indiferent dacă o merită sau nu, dacă n-ar trebui să o facem… De ajuns cât să reușim, uneori. Suficient cât să putem lăsa ceva în urmă, destul cât să putem însemna puțin la plecare, cât să nu fim ușor uitați, să ni se știe locul de unde am plecat și să ni se țină liber multă vreme, să se vorbească uneori despre noi, să însemnăm amintirea câtorva, câțiva să nu ne uite…

Apoi, de odată, când privim în jur, redescoperim alți „noi” într-un alt timp care încă n-a trecut, dar o va face, mergând înainte cu capul sus, fără să ne coborâm privirea, zâmbind chiar dacă nu ne așteaptă nimeni acasă și ascunzând înăuntrul nostru un munte de regrete ce se izbesc zgomotos între ele, însă doar noi le auzim. Mai facem un pas, și încă unul, reflectând îngândurați la câte goluri trebuie să mai umplem și în această zi, la cine purtăm cu noi în suflet, pretutindeni, prin lume, la frânturi de clipe trecute, la acest azi… la un alt mâine și întrebându-ne precum Sergei Esenin -„Te-am trăit sau te-am visat doar, viață?!”

M.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s