În Jungla vieții mele

ma.ko

     Mai arunc o privire. Tot acolo… în urmă… Tot în trecut. Intrebându-mă dacă vom avea vreodată mai mult… câteva minute, o oră, anotimpuri și vise, care să se ridice mai presus de tot de până atunci, vreo șansă de-a întoarce înapoi o pagină, de-a schimba cursul unui drum, de-a alege alte direcții! Iar atunci văd oamenii, țăranii mei dragi; ei toți par să aibă atât de puțin și totuși atât de mult… atât de puține vise… atât de puțin timp… speranțe la fel… și par totuși mulțumiți. În timp ce eu, neliniștită și neîmplinită mereu, făcând parcă mici salturi către acel loc din când în când, tăcută oprindu-mă acolo pentru o vreme, îmi las inima să alerge printre toate amintirile adunate în acel loc, și apoi plec dinou către o altă viață, către o altă lume, oarecum… tot căutând, tot vrând mai mult. Roit… sora mea și eu i-am spus întotdeauna „Roit city” (orașul Roit) în amuzament, deoarece Roit a fost și va fi deloc ca un oraș, ba dimpotrivă este un sat mic cu oameni obișnuiți, fiecare casă foarte asemănătoare cu cea de lângă ea, cu excepția culorilor pe pereți și garduri, aceiași simplitate amestecată cu sărăcie, iar peste toate frumusețea simplă a naturii –și aceea atât cât poate fi într-un loc fără munți sau mare, fără pădure, un lac, clădiri arhitecturale sau orice care să „strălucească”, totuși satul nostru are farmecul și identitatea sa proprie, oamenii săi unici care să îl facă special.                                              

Trecând pe lângă casele orânduite în șir, întorcându-mă de la autobuz, adesea îmi imaginam oamenii dinăuntru –pe majoritatea îi știam după nume, înfățișare și personalitate –și lucrurile pe care probabil le făceau la acea oră, majoritatea aceleași lucruri ca și în casa noastra; femeile coc simple plăcinte din cartofi sau varză, timp în care într-o altă oală de langă fierb mâncarea pentru porci, bărbații probabil urmăresc știrile la televizor, apoi poate că ies afară să dea de mâncare animalelor și să curețe sub ele, udă legumele în grădină, în timp ce copii murdari și neastâmpărați se joacă în jur cu știuleți de porumb în mâini sau jucării rupte demult, făcând gălăgie și alergând enervant o pisică și mai murdară, care stă prin jur doar în speranța de-a șterpeli (fura) câte ceva de mâncare. Îmi imaginez zilele de iarnă așa, cu focul cald arzând în sobele vechi și demodate, iar femei bătrâne croșetând pe un scaun lângă ele, iși povestesc alene aceleași povești și amintiri deja spuse, mai apoi câinii care latră în curtea fiecărei case, pe urmă îmi imaginez frumoasele primăveri care urmează, când totul revine la viață, încărcate parcă cu noi speranțe și vise… flori și raze de soare; exact cum au fost odinioară, exact cum îmi amintesc trăindu-le.                  

Acestea erau zilele când oamenii ieșeau pe rând din case și se așezau pe banca din uliță (stradă), bănci care se găsesc și azi în fața fiecărei case, așteptându-și animalele să se întoarcă din câmp unde au păscut peste zi, sau doar să se odihnească și să privească în jur la cine trece pe lângă ei, pe jos, în căruță ori pe bicicletă, rareori și în câte-o mașină, în timp ce țiganii (romii) satului stau direct pe iarba verde, râzând și înjurând, certându-se și lovindu-se între ei… așteptând cu nerăbdare încălzirea vremii ca să alerge la crișul din sat pentru a se scălda și să se spele… căci îi vedeam adesea săpuniți din cap și până în picioare, după care se aruncau chiuind în apa rece a crișului. Și toți acești oameni, tineri si bătrâni, noi toți… trăind câte o zi fericită ici și colo… în Roit… mai târziu în alte locuri… poate atât primim, poate atât ni se dă din tot ce merită avut în viață, câțiva ani, câteva zile, câteva momente… ici și colo…                                                         

Mai târziu, de fiecare dată când voi pleca din acest sat mergând spre cealaltă casă a mea din oraș, sau alte ori mult mai departe, într-o altă țară, voi simți o tristețe adâncă și o durere ciudată în sufletul meu, pentru că las totul acolo și pentru cât timp dinou! E ca și cum ar rămâne în urmă singuratic, un sat mic și sărac, undeva în lumea mare. Iar în aceste momente și în cele mai grele clipe ale mele, întotdeauna m-am imaginat fiind înapoi acolo, pe banca din stradă, observând în tăcere fețele familiare ale trecătorilor, cu nici o grijă pe pământ, cu nici un plan și nimic de făcut, sau locuri în care să ajung, ceva spre care să mă grăbesc, nimic să anticipez sau să tânjesc după, doar acolo, pierdută în lumea mea, eu… una din mulțimea lumii, în acest mare Univers… așa cum am făcut și în trecut, când n-am știut ce înseamnă astfel de clipe, nici să le apreciez. Cred că acel loc, exact acolo, acea casă de la țară, deși am avut mai multe case mai târziu –și apartamentul din oraș, mândria mea și truda mea –au fost „casele vieții mele”, locul unde e mai mult decât tencuială și vopsea pe pereți, locul spre care privesc mereu îapoi.                                                   

Nu mă înțelege greșit, au fost cu siguranță și zile în care am urât să fac munca necesară acolo: să mătur amândouă ocoalele casei și în stradă până către drum, să vopsesc cu var alb trunchiul copacilor și bordura aracelor (sanțurilor) la apropierea sărbătorilor de Paști, sau să culeg toamna porumbul din grădină, la adunatul cânepei era cel mai rău… apoi era sfecla de zahăr, culesul cartofilor și strânsul lucernei, mersul în atâtea rânduri la săpatul pământului primăvara târziu etc, iar în anul următor totul de la capăt, toată munca de care am crezut adesea că nu voi scăpa niciodată, deoarece voi face numai asta tot restul vieții așa cum au făcut și părinții mei, părinții lor la fel și cei dinaintea lor, muncă fizică care nu a fost „o plimbare în parc” de cele mai multe ori, dar care aparține însă vieții trăite la țară. Iar eu am făcut totul cu resemnare, oarecum știind înauntrul meu că nu va fi pentru totdeauna. Astfel, sunt astăzi departe de toate acele momente despre care am scris, în timp și în spațiu… Știind fără îndoială că nimeni, nici copiii mei, nici copiii celor ce încă mai locuiesc în sat, nu vor mai trăi niciodată zile ca acelea, deoarece lumea s-a schimbat, iar aceste vremuri sunt în urmă apuse definitiv ca o lumină stinsă pentru totdeauna, împrăștiate ca frunzele salcâmilor pe ulița din sat în zilele reci de toamnă…

Privind în urmă la drumul pe care l-am parcurs de acolo și până aici, cu toate grijile de atunci și situațiile încâlcite în care m-am aflat uneori, cu ce am crezut că este important și vital, speranța oarbă, neînfricarea… nerăbdarea de a-mi găsi locul meu propriu în lume, realizez oarecum zădărnicia atâtor nopți nedormite în încercarea de-a pleca undeva, de-a realiza un vis, de-a avea pe cineva… când tot ce-am adus aici cu mine sunt de fapt amintiri… și ne văd pe noi toți în lupta vieților noastre, alergând în toate direcțiile, zi după zi, neîncetat, ca furnicile într-un mare mușuroi, prinși în graba și-n capacana vieții. Și ce face ca totul să merite!?… Probabil că totul a fost necesar tocmai ca astăzi să pot avea toate aceste amintiri… dar aș fi putut sa mă stresez mai puțin, să râd mai mult, să plâng mai rar… Aș vrea să știu exact câte curcubee am văzut?!… În câte primăveri am mers la cules de ghiocei și viorele pe malul crișului în sat, câte frunze de frăgar am strâns pentru viermii de mătase de la școală și în podul casei noastre, de câte ori m-am urcat numai ca să bâzâi stupurile viespilor ce creșteau acolo?!… Sau câte ciori am urmărit cu privirea când se inălțau spre cer în toamnele cenușii și reci, întocmai ca rugăciunile bătrânilor pentru ploaie în zilele toride și secetoase de vară…! Atâtea amintiri ale atâtor zile cu apusuri magnifice de soare, amintiri a câtor zile demult apuse, toate ferecate în inima mea!  Precum un pod peste vreme… acești ani, îi văd. Soțul meu va spune mai târziu, în momentele mele ca cestea, că sunt „afară”, adică nu prezentă aici, în realitatea noastră, ci undeva acolo afară, într-un loc numai al meu: „Mami e afară dinou!” –Apoi se va uita la fiul nostru și împreună își vor da ochii peste cap în gluma. Însă aceasta este amintirea altei povești, dintr-o altă vreme, al unei…diferită eu. Amintiri… Ceea ce iau cu mine mai departe, de aici și din viață.                                                    

Da, privind în urmă la drumul parcurs… dacă aș putea să le număr, poate am trăit zece… douăzeci… de zile în care să mă trezesc dimineața plină de încredere și veselie, fără nici un motiv, pur și simplu fericită, fără să-mi doresc mai mult, fără să cer absolut nimic, atât, dar poate tocmai atât este nevoie pentru a face tot restul să merite. Toată acea alergătură după succes și bani, după atenție, alergătură după iubire și să obțin acel vis, o carieră… să construiesc o viață mai bună, să văd mai multe… să experimentez mai profund… graba mea spre viitor și mereu un ceva de acolo…                                                                               

Astăzi pot spune că nu mai alerg și nu mai caut besmetică ceva, nu mai alerg după nimic, pur și simplu alerg către ceva, către un loc unde să mă găsesc pe mine, acel loc unde sa fiu în întregime eu și unde nu mai e nevoie să alerg, unde să știu exact cine sunt, acolo unde pot doar să stau, fără să fac nimic, fără să spun nimic și să pot să-mi răspund, unde să n-am întrebări fără răspuns, unde să nu mai conteze…  Iar dacă acel loc poate fi găsit… Către acolo alerg și îl voi găsi și eu, deoarece dincolo… restul nu mai contează. Căci probabil așa e firea omului, vrea să plece cât mai departe să tot descopere lumea, atras de necunoscut… și când are toate astea, tot ce vrea e să se întoarcă înapoi și atunci descoperă că nu mai poate; apoi se simte gol și bătrân, ca și cum partea cea mai importantă a vieții a trecut deja, iar trenul dus nu-l mai poate întoarce înapoi și e uitat astfel în ultima lui gară. Iar acest gând mă întristează și nu vreau să fi ajuns în ultima mea gară, nu încă.                                

Asta gândesc azi, acum, poate mâine sau într-o altă zi nu voi mai gândi la fel, s-ar putea ca altceva să conteze, știu doar că mi-a ajuns să caut și să clădesc, mi-a ajuns să descopăr și să vreau mai mult, azi vreau doar să trăiesc clipe lungi și viața. Nu știu dacă anumite căutări nu mai sunt la fel de importante ca pe vremuri doarece am găsit deja, că am trecut pe acolo, sau pentru că sentimentul nu a fost ceea ce m-am așteptat, uneori mai mult dar de cele mai multe ori prea puțin, nu știu dacă m-am schimbat, m-am săturat de toate între timp sau doar am îmbătrânit, îmi place să cred că m-am maturizat și că am înțeles pe parcurs ce merită căutat, ce are rost până la urmă să fie găsit, care raspuns și care drum… Care vis păstrat… și că am întâlnit oameni pe care să nu-i mai vreau acolo și oameni care să rămână orice ar fi, că am aflat –fără să știu, ce contează cu adevărat pentru mine, ce rămâne în urma a toate, ce trebuie și merită prețuit, ce a fost timp și luptă, dar că a trebuit făcut… timpul să treacă, luptele și încercările să mă învețe, anii să-și mărească numărul, să fie mai greu acum dar și mai ușor, să nu mai doară multe la fel, să doară altfel, să știu că totul se rezumă doar la poze în album… și că vor mai fi în timp, ici și colo, pe drum alte poze, și poate că într-o poză voi zâmbi, iar cineva privind să știe că cel zâmbet poate însemna defapt orice, dar orice ar însemna cineva sa-mi audă vocea, să-mi citească în priviri tot ce aș vrea să spun dar nu rostesc niciodată, tot ce rămâne nespus. Să știe ceva despre durerea care nu doare, ci care te schimbă pentru totdeauna, iar atunci uiți cine ești și cine vrei să devii, să știe că am trăit-o și eu, să-mi bănuiască măcar zecii de ani trăiți captivi acum în inima mea și cum uneori tot ce pot să-mi amintesc sunt lucrurile care nu mi-au reușit și oamenii care m-au rănit mai mult… Și un vis deja rămas în trecut. Iar atunci zâmbetul se stinge și aud dinou vocea altor oameni repetându-mi să îngrop trecutul, să îl las să se ducă, să nu-l tot trag îanpoi. Adevărul e că am auzit de câteva ori fraza –să lăsăm această parte din trecut în urmă și să ne amintim doar lucrurile bune… să lăsăm trecutul în urmă… Ei bine, la mine nu a funcționat asta niciodată, trecutul sau îl lași totul în urmă și nu mai privești înapoi niciodată, sau te resemnezi să ți-l amintești pe tot, nu poți decide, nu poți selecta bucăți pe care să ți le amintești din el, eu iau trecutul cu mine, îl port cu mine oriunde mă duc, căci acolo am și momente prețioase și oameni dragi mie, poate chiar printe multe care aș vrea să le uit. Iar de amintit iți vei aminti oricum, poate mirosul unui parfum… poate gustul unei mâncări, cum se leagănă o frunză în vânt… un zvon auzit, sau privirea pierdută a unui om ce ți-a ieșit în drum, căutător de suflete și el…

M.

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s