Numai în moarte prinde viață timpul

mari

    Ce-ar fi să ne oprim o clipă? Ce-ar fi să ne dăm de-o parte, ce-ar fi să ne imaginăm că lucrurile stau altfel? Că țara e condusă de oameni capabili și că aceștia nu ne fură între ei, că nu recurg zâmbitori la minciuni și manipulare în goana lor de a-și atinge scopul, că politica e o carte sfânta pe care o citesc toți din scoarță-n scoarță, să ne imaginăm că răul și violența nu există pe pământ și nici lupte nu se dau între popoare, ce-ar fi să ne imaginăm că nici florile nu se ofilesc, copacii nu își schimbă frunza, iarba nu este călcată în picioare, să ne imaginăm că nu avem copii orfani și nici bătrâni abandonați și fără pensii, că privirile reci nu dor, că vorbele aspre nu rănesc, să mergem mai departe și să ne imaginăm că singurătatea nu mai doare, greul nu apasă, problemele s-au șters, că lacrimile sunt doar roua ce spală verdeața dimineții, că râsul umple viața, banii nu există și că muncim toți numai din plăcere, că iubim tăcerea și facem loc liniștii să creeze lucruri însemnate și mărețe, să ne imaginăm că știm că numai în tăcere prinde timpul viață, că anii ce trec doar măsoară vremea și nimic nu se sfârșește până nu-i sfârșit, că totul e posibil, că nu exista nu se poate… Să ne imaginăm apoi că fiecare suntem unic, în orice fel, în orice clipă, că vrem toți aceeași liniște și pace, că soarele nu urcă pe cerul nostru degeaba în fiecare dimineață, că-l observăm, că știm aprecia, că nimic nu ne poate dărâma nici să ne pună piedici, că nimeni nu se pierde-n moarte ci doar se regăsește-n univers, că suntem una cu cerul și pământul, și viața are totuși sens și însemnătate, deși nu-i înțelegem noi mereu mesajul. Iar apoi, dacă descoperim că nu ne mai putem imagina toate aceste lucruri, haideți să pretindem că de fapt nu sunt așa cum sunt, să le ignorăm și să nu le dăm voie să ne încurce, să le lăsam pe ele de o parte și să ne clădim lumea noastră, fiecare așa cum ne-o dorim și am descris-o. Acolo să lăsam clipele să repornească, ceasul să-și reînceapă bătaia, timpul să-și continue mersul, viața să-și urmeze cursul. Poate am trăi toți mai bine dacă fiecare ar rămâne doar în cochilia lui, în cercul său de lume, fără a păși vreodată afară, fără a intra în lumea celuilalt să scormonească, să-i tulbure apa și să facă valuri. Iar de acolo să dăruim, să împărțim, totuși, să trăim unii prin ceilalți, să ne completăm unii pe alții, fără teamă de efecte, fără grija unor reproșuri și regrete, să consolidăm o punte către omul de dincolo, un canal de legătură către lumea și locul în care nu suntem noi, dar am putea să fim, am vrea poate, ar fi trebuit… Deoarece trăim adesea pe scena altor oameni, visând la viața lor, vânând mici clipe de împlinire într-un loc care nu-i al nostru, într-un destin ce nu-i creat pentru noi, dar circulând în perimetrul acesta strâmt de la un pol la altul, parcurgând astfel drumul ales destinului nostru și purtând făclia în mână pănă la capăt indiferent de câte obstacole vom întâmpina pe parcurs și câte vremi și vânturi  vor veni să-i schimbe cursul și să-i diminue flacăra. Mereu păstrând în minte drumul către locul, nu unde să ajungem, ci unde am trecut deja, căci fiecare avem un loc unde am lăsat o parte din sufletul nostru, nu pentru că l-am uitat acolo, ci pentru că acolo s-a simțit fericit, cu bune și cu rele am trecut peste toate, fără să ne lăsăm daborâți, fără bonusuri și fără ajutor, am trecut peste multe în timp, trecând prin multe locuri… altele vor urma… Locuri create parcă pentru sufletul nostru, chiar dacă printre altele de care să fugim, locuri spre care să ne dorim mereu să aruncăm o privire peste umăr, și să o facem, iar pe drumul înapoi să găsim de fiecare dată acel popas unde ne-au rămas mici bucăți din inimă, mici frânturi din suflet, și numai adunându-le, potrivindu-le la loc să ne simțim dinou întregi. Pentru că, poate așa e făcut omul, nu uită niciodată locul unde a visat, unde a plâns, unde a crezut dinou…  Și nici cum să se intoarcă înapoi. Pentru că, oricât am fugi, uneori avem nevoie ca să ne întoarcem, tot așa cum avem nevoie de oameni, să primim de la ei, să dăm și noi, până când, nici unii nici ceilalți, nu mai avem de dat nimic, pentru că tot ce am avut am dat deja. Și toți am primit câte ceva. Fiecare persoană din viețile noastre, are ceva care să-i amintească de noi, unii un vis, alții un gest, un zâmbet dimineața în zori, o mână caldă pe obraz, poate un simplu act de tandrețe, o vorbă bună sau un sfat, un gram de iubire… Iar apoi vine mâine… întâlnim alți oameni, ne intersectăm cu altcineva și vrem să dăm ceva înapoi, căutăm și mai găsim un ceva mic, rămas acolo și dornic de-a fi împărțit. Poate nu va fi de ajuns, poate nu vor fi mulțumiți, căci nu îi știm nici unii valoarea, căci nu e mare lucru, nu e mult, e doar… sufletul. Dar îl dăm și pe acela.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s