Acest Azi, un alt Mâine


Ce crezi că este al tău azi, a fost al altcuiva ieri, și va aparține altcuiva mâine. –Bhagavad Gita

 E miez de noapte… Artificii pocnesc peste tot în lume. Sunt singură eu… Sufletul meu doarme lângă mine… mică, și visează… La trei anișori lumea toată e a ei… Nu sunt acasă nici de data asta. Tot departe într-un loc care nu-i al meu, din nou în casa altcuiva, în lumea altor oameni. Depărtarea, pe suflet îmi apasă greu, fericită nu sunt nici aici, dar nici acolo… cu fiecare zi ce trece mă simt tot mai singură oriunde aș pleca, oriunde m-aș întoarce. Tot mai înstrăinată de oameni…

Așa mă simt uneori. Așa sunt eu în unele zile… Trăiesc în timp și nu în momente. Am clipe de înălțare când speranțele îmi dau parcă aripi și clipe de coborâre când mă cuprind regrete și totul devine cenușiu, iar viața e… presupun ceea ce stă între cele două. Meditez la cum a fost și plâng trecerea zilelor bune, la cum va fi și mă grăbesc mereu să ajung acolo. Apoi, mai târziu trec pe străzile bine cunoscute și îmi spun că toate sunt la fel, nimic nu pare schimbat deși a mai trecut un an. Totul e așa cum mi-l amintesc, de parcă nicicând nu am părăsit acel loc, cu excepția lucrurilor întâmplate între atunci și acum… a zilelor trecute… și de care știu… tot ce a fost pe parcurs, cele mai multe care nu pot fi uitate, ori pretins că nu s-au întâmplat. Și revin abătută la un alt apartament de lux, dar niciodată al meu, străină într-un oraș trecător, oaspete mereu în țara altcuiva și întotdeauna parcă în așteptarea noului drum și următoarei destinații, în căutarea altui răspuns. Ca la sfârșit să realizez că nu există răspunsuri, doar povești despre locuri și oameni… Poveștile mele… poveștile lor…  Unde noi toți am fost altcineva ieri și vom fi alții mâine.

Aceasta sunt acum. Atâta am… atâta pot… mâine, nu mai știu.

Am aproape 40 de ani și sunt lucruri pe care nu le voi face niciodată. Lucruri pe care nu le voi avea… Și cu toate astea, în ciuda acelor momente în care cobor și caut, și mă închid în mine, în ciuda clipelor cenușii de care nu pot să fug, și nici nu vreau uneori, știu să nu privesc mereu în fotografiile vechi și doar acolo să văd frumusețea pe care am trăit-o, mereu după ce a trecut. Nu plec resemnată capul… Nu las lucrurile neobținute ori ambițiile neîmplinite să șteargă aroma vieții zilnice, strălucirea clipei și a pozei de azi care va conta mai tîrziu, căci, da, poate nu am devenit tocmai ceea ce mi-am dorit mereu, nu am realizat nici tot ce mi-am propus, am mai dat greș și am mai pătimit uneori, dar sunt totuși aici, neînfrântă încă și cine știe câte voi mai face…

Nu sunt încă tot ce aș putea să fiu… Și totuși EXIST!

Am dat de multe greutăți și am muncit greu să trec peste ele, am strâns din dinți și mi-am trăit durerea, știind bine că somnul nu ajută atunci când e sufletul cel ostenit și doare. Mi-am scos din inimă oameni chiar dacă a fost cea mai grea luptă dată cu mine, știind că nu mai pot fi ai mei, căci nu e timpul potrivit și nici nu are să mai fie, căci timpul când ar fi putut să fie a trecut de mult. I-am înlăturat și i-am lăsat să treacă, știind că vor rămâne doar o inițială a unui alt nume în jurnalul meu plin, chiar dacă i-am dorit în viața mea enorm și am avut mare nevoie de ei, știind că pot fi pentru mine de-acum doar o amăgire, doar o Americă la care nu mai pot s-ajung.

Am îndepărtat prieteni din viața mea când nu s-au mai potrivit acolo și m-am mulțumit cu mine când nimeni nu mi-a pășit alături, am mers înainte pe drumul meu. Am renunțat la oameni care mi-au ținut inima în palme o vreme, atunci când nu și-au mai dorit cu toată ființa să rămână. A fost greu… cu toate astea, eu nu m-am pierdut pe mine. Eu sunt încă aici. Chiar dacă mai trebuie să lupt cu mine, chiar dacă mai sunt încă înfășurată în tot ce a fost și mă arunc în vraja unor fantezii care nu au cum să mai fie, dar conștientă că doar acela care trăiește în prezent, neîmpovărat de trecut și viitor, cunoaște gustul libertății (Osho). Libertate la care tânjesc și eu…

Poate va trebui să renunț la cine sunt astăzi ca să pot deveni apoi tot aș putea fi, voi face și asta, poate că pur și simplu câteodată nu avem ce face, trebuie să ducem  călătoria până la capăt, chiar dacă ezităm prea des sau nu mai vrem uneori, deoarece nimic nu e sfârșit până nu se sfârșește, iar valoare clipei doar noi singuri putem să-i dăm. Apoi… „sfârșitul” e doar un loc unde îți lași povestea… pentru a o duce alții mai departe.

Dar… vei spune, e greu când nu te potrivești cu persoana ce stă lângă tine… Când tu te trezești înainte de șapte în fiecare dimineață, iar el/ea ar putea să doarmă până la zece și unsprezece. E greu să te menții sănătos/sănătoasă când el/ea preferă o cafea și o țigară în locul unui bol de cereale… E greu să te menții în formă când aduce pizza acasă la trecut de nouă și jumătate seara. E greu când nu găsești un partener(ă) de alergat în cel/cea de lângă tine… Când te uiți singur(ă) la filme și petreci tot așa noaptea dintre ani… E trist, e greu și e nefericire… când nu vă potriviți unul în lumea celuilalt… indiferent de toate celelalte lucruri care își găsesc perfect locul acolo. Este nedrept să descoperi în celălalt nu tocmai omul care ai crezut cândva că este și prea puțin omul care ți-ai dori să fie. E greu când tu ești opusul a tot ce este el/ea… e greu când doar nu poți renunța încă… Dar știi că ziua va veni… Trebuie să vină. Te consumă, te rupe în bucăți și în fiecare zi te atrage tot mai înăuntru, și mai înăuntru, când tot ce îți dorești tu este… afară.

Ei bine, retragete când simiți că nu mai aparții unui loc și ia-o de la capăt, nu sta încăpățânat(ă) în fața unor uși închise definitiv, nu du singur(ă) lupte pe care nici nu-ți mai dorești din tot sufletul să le câștigi și aleargă singur(ă) dimineața dacă nu ai partenerul cu care să o faci. Deoarece, soarele nu strălucește întotdeauna, cerul nu e mereu albastru, dar noi ne regăsim mereu calea și o urmăm, chiar dacă rătăcim deseori prin pustiuri. Nu știm, oare!?… Iar atunci când totul se așează perfect… Când nu e nevoie să retragem vorbe, nici îmbrățișări înapoi, când ne așteaptă o lumină în fereastră, în nopți reci și întunecoase… Când nu trebuie să lezăm sentimente, să condiționăm fericirea… Atunci știm… Iubirea e doar un cuvânt până vine cineva și îi dă un înțeles.       

Așadar fă câți poți de bine ce ai de făcut. În viață asta-i totul!

Privesc spre cerul înstelat… nici acolo nu e decât întuneric. Aici… nimeni, doar ceasul… eternul ceas ticăind și măsurând puținul timp rămas. O altă zi ajunsă la sfârșit. Mă simt prinsă între două lumi în care, în aceste clipe, eu nu mai reprezint nimic. Doar un simplu om dintre miliardele de oameni și acest final al destinului zilei. O viață sfârșită cu azi, cu mine. Însă mâine…   Mâine va începe din nou viața.

M.

 

 

 

 

 

 

 

Advertisements

One thought on “Acest Azi, un alt Mâine

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s