Focul din noi

img_4078
Anii trec năvalnic, ca un tren gonind prin lume fără frâne… Se sfârșesc cu atâta nepăsare și fără să întrebe dacă am uitat sau dacă ne mai amintim, fără să ne întrebe dacă ne-am dori înapoi, dacă încă mai sperăm să retrăim o zi uitată, să ne-o amintim, dacă în ceața groasă și întunericul trecutului am mai vrea să regăsim pe cineva drag, să îmbrățișăm cu patimă clipe de mult consumate… Dar nu, anii în goana lor nu întreabă nimic, doar trec… Unde se grăbesc așa, oare?! Oh, dacă n-ar mai trece anii!… Îmi dau seama că până la urmă nimic nu contează în viață în afara clipei pe care o trăim. În rest nimic. Doar clipa… Și cât de puțin le ia oamenilor să piară și clipelor să treacă! Rămân nemișcată și sorb imaginile care mi se derulează în fața ochilor, amintindu-mi, amintindu-mi… Mai mult de atât, parcă, n-am avut niciodată. Doar amintirea a ceea ce a trecut, mereu un „rămas bun” adresat către ieri și uimirea, neputința în fața timpului care nu stă în loc, a anilor ce se tot înmulțesc, mereu unul mai mult, mereu… mai puțini rămași. Cum au mai trecut! N-am crezut că așa repede trec anii… N-am știut.
Astfel că mă întreb acum, dacă mi s-ar da o clipă pe care să o umplu cu orice din trecut, oare ce aș alege?! Cum aș vrea să fie ea… pe care mi-aș dori să o repet?!… Pe care aș izbuti să o prefer din atâtea?!… Dacă aș avea în plus o clipă, aș vrea să mă poarte departe… spre acele zile întregi și pline în care n-am știut ce înseamnă cu adevărat viața. Zile de la început de drum… Zile în care nu simțeam frigul, nici trecerea vremii. Toamne ruginii când frunzele zburau în vârtejuri molcome, purtate de un vânt răcoros pe ulița din sat, când farmecul nu pierise încă, iar eu nu știam de dezamăgiri și minciună, ură sau durere, locuri și oameni care pot să fure întreaga liniște a nopții, inimă frântă, ci doar sinceritate. Sinceritate! Un cuvânt atât de singuratic acum! Așa aș umple eu acea clipă… Să mă aflu din nou în mijlocul oamenilor dragi, părinții mei și frații… sora mea și acele păpuși… Întoarsă la zilele simple din copilărie când nimic altceva nu conta în ochii mei decât râsul. Oh, câte aș mai face altfel de acolo încoace! Și pe câte nu le-aș mai face deloc, niciodată. Chiar niciodată… Aș trăi zilele altfel… toate acele momente pe care nu le-am luat în seamă și clipe uitate prea curând… Cât timp pierdut! De care însă nu mi-a păsat atunci. Că trece, că-i irecuperabil sau că-l voi vrea înapoi… Am crezut că mereu voi păstra tot ce aveam atunci. Dar anii trec, zilele se scurg… amintiri pălesc, bucurii și tristeți, toate pier în întuneric, oameni uită oameni, și uite-așa trece viața, tot trece… Absolut toată viața unui om. Noi –în acest mare Univers, stele pe Pământ, ne stingem.

Prea repede a mai trecut un an. Îmi spun îngândurată, mai făcând un pas pe puntea către următorul. Atunci știu că orice am face, oricât ne-am strădui, nu putem schimba nimic, trebuie să ne plecăm în fața destinului și a vremii… Pentru că timpul nu cunoaște mersul îndărăt. Pentru că așa a fost concepută viața: mereu să mergem înainte, dar nu și înapoi. Pentru că… pentru… Iar atunci simt că luptăm degeaba, că nimic nu duce nicăieri, nici un drum, nici o luptă, nici un vis… Că ar trebui să fim la începutul drumului, dar că simțim adesea că suntem la sfârșit și că n-am găsit nimic. Pe urmă totul e neclar și nu mai înțelegem. E doar viața. Poate găsim anumiți oameni și obținem tot ce ne dorim, poate că nu îi găsim, dar viața merge înainte și ne obligă să înaintăm cu ea. Fericite sau nu, zilele trec. Pe parcursul lor noi învățăm, creștem… ne schimbăm, devenim din copii adulți, râdem mai puțin poate, ne frământăm mai mult, totul ia amploare, totul se complică, dintr-o dată lucrurile mici au importanță și cele mai multe capată un sens.  Ajungem să ne cunoaștem pe noi înșine mai bine.

Așa am crezut și eu, că mă cunosc pe mine și pe ceilalți, am crezut că nimic nu va putea veni între noi, căci, până la urmă cât putem fi de diferiți!?… Că voi găsi omul potrivit și vom îmbătrâni împreună, fericiți toți la un loc, când de fapt despărțirea era doar la un pas distanță. Toți avem în față o singură viață; mergem înainte… ne oprim… ne întoarcem înapoi… ezităm… mergem înainte din nou, ca să ajungem… cine știe unde?!…    Uneori ne este teamă, uneori ne ascundem, alergăm…, uneori cădem la pământ și impactul e diferit pentru fiecare, unii putem câștiga, alții știm doar pierde. Dar nici unul nu putem cunoaște sigur ce se întâmplă cu adevărat în sufletul celuilalt, cum simte acesta durerea, cum își duce acele războaie, câte lacrimi plânge și câte oprește chiar înainte să-i curgă. Nu știm dacă vom merge împreună până la sfârșit sau numai o vreme, dacă e omul potrivit, dacă e cel care ar trebui… cel de care avem nevoie.

Îmi amintesc cât de diferit am văzut tot restul lumii cu ani în urmă, atunci când încă mai speram că întâlnind pe cineva și dăruindu-mă pe de-antregul lui, vom deveni unul. Amândoi o singură pesoană. Am încercat să devin acea persoană, mi-am concentrat toată iubirea, toată capacitatea  de expansiune către el, încercând până la ultimul efort să îndepărtez barierele existente între noi și să-mi topesc sufletul cu al lui. L-am atras către mine și am încercat cu toată puterea mea să îl leg pentru totdeauna, străduindu-mă să îl cunosc până în cele mai adânci cute ale sufletului, nădăjduind că se poate, și să mă fac cunoscută la fel. Am încercat să fac totul bine, fără vorbe grele, fără greșeli… fără să ne punem piedici. Și au fost atâtea lucruri însemnate pe care am vrut să le spun… și altele mai însemnate pe care am vrut să le aud de la el, dar toate au rămas nespuse. Știam că peste o oră sau peste o zi, avea să fie prea târziu. Așa a fost, căci n-am mai apucat să ni le spunem. Timpul rezervat nouă a trecut, cortina era deja căzută. Cu adevărat nu ne-am aparținut niciodată. Și cât am vrut! Cât am vrut! Ce multe lucruri de spus… și să fie prea târziu… Vorbele care-mi ardeau buzele au rămas nerostite. Era un drum terminat. În viață se termină atâtea! Am realizat că între mine și restul lumii este o barieră pe care nimic nu o poate dărâma, pentru că toți suntem străini între noi, iar ceea ce încercam să fac era imposibil. Eu stăteam de o parte a barierei, iar de cealaltă parte întotdeauna el. Între doi este mereu o prăpastie adâncă și nici o putere din lume nu o poate umple sau să o treacă, un loc straniu și gol, chiar mai inaccesibil decât un munte care arde vâlvătaie. Doi –oricât s-ar iubi între ei, nu se cunosc niciodată pe de-antregul, nu știu nimic despre ce se zbate înăuntrul lor. Oricât de mult s-ar iubi, oricât de strânsă ar fi legătura dintre ei, nu vor putea deveni o singură persoană niciodată. Până la urmă, nu sunt nimic mai mult decâ doi străini – care se cunosc cât de cât între ei. Relațiile dintre aceștia fiind doar simple zgârâieturi, chiar și cele mai profunde. Doar că acestea lasă în urmă cicatrici…

Ce a lipsit?! Ce n-a fost acolo?! Mă întreb, amintindu-mi timpuri când ne despărțea doar o șoaptă, iar noi știam să privim destul de departe și puteam ști că orice ne-ar aștepta acolo, vom  găsi împreună. Timpuri când viața însemna Joseph, Claudiu sau George… iar apoi să caut drumul înapoi, însă să nu îl pot găsi. Să revăd exact locul unde nodul s-a rupt, să-mi amintesc cum s-a destrămat și cum mi-au rămas pe urmă doar speranțe năvălind către mine ca o promisiune de demult. Fiindcă el, oricare dintre ei, n-a fost niciodată al meu, tot. Chiar și în acele nopți pierdute în eternitate, când ne aveam aproape și credeam că ne aparținem, eu eram lăsată uneva la marginile vieții lui, iar el… într-un loc la fel de departe. Ce n-a existat între noi?!… Pe urmă îmi amintesc bătăile de inimă… în acele clipe efemere, iar trecutul e undeva departe, inaccesibil acum. Ce n-a existat între noi?!… Dar știm prea bine; așa cum cineva a spus „noi suntem doar niște bieți robi ai destinului, înlănțuiți cu sârme tari în uriașele străfunduri ale soartei întunecate, pe care numai arareori o întrezărim, în străfulgerări nemiloase, întocmai ca acum”. Ce am fi putut noi face?! Cum să ne împotrivim?!… Fiecare din noi eram doar o simplă țintă a destinului. Și doar atât. Iar pe fiecare ne așteptau alții înainte. De altfel nu îmi pare rău pentru nimic. Nu îmi pare rău că ne-am dovedit a nu fi doi care să ne aparținem între noi și care să nu caute în alte părți nimic altceva, nu-mi pare rău că nu a fost acolo când aveam mai mare nevoie, că nu a prețuit clipele, și așa puține, rezervate nouă. N-a știut, oare, că nimic din ce trăiam atunci n-avea să se întoarcă?! Nu-mi pare rău nici că am suferit pentru el, nu-mi pare rău că l-am iubit și că el n-a meritat întotdeauna astea. Că am irosit atâtea nopți gândinu-mă la el, și lacrimi, când de fapt… Nu-mi pare rău că nu am fost noi cei care vor megre până la capăt, că s-a sfârșit… Nu-mi pare rău că azi are drumul lui și că a uitat… Că a fost totul frumos doar pentru o vreme sau că am încercat, iar și iar… fără să știm că era doar uitare dincolo de orice gânduri. Că trăiam un vis care nu putea decât să piară… Pentru nimic din toate astea nu îmi pare rău. Un singur lucru regret: că l-am cunoscut atunci când încă mai credeam în vise. Și, cam atât despre regrete. L-am iubit cât a fost lângă mine, am făcut orice atunci, dar când n-a mai fost nimic de făcut, am uitat! Am mers și eu mai departe. Și am uitat de tot. Deoarece știam că va veni o vreme cănd cineva o să aibă într-adevăr nevoie de mine.

 

Așa am pornit în viață, tânără și încrezătoare, fără să știu nimic. Acum știu ce înseamnă… Acum știu… Știu cum e să simți locuri goale. Știu cum e să tot cauți să le umpli… În fiecare țară unde m-am oprit, pe fiecare drum pe care am umblat, mereu am căutat și am tânjit să găsesc ceva… care să schimbe totul, să umple golul… care simțeam eu că persistă, am vrut să dau de locul unde să fiu împlinită, iar apoi să nu mai caut. Dar poate că, într-adevăr, drumurile sunt făcute doar pentru călătorii și nu pentru destinații sau împliniri. Oarecum, toate au fost drumuri care n-au dus nicăieri, căci peste tot am găsit și mai multe locuri goale, și mai multă singurătate, în ciuda multor oameni buni pe care i-am cunoscut și a locurilor minunate pe care le-am descoperit, dar de care mă despărțeau mereu și viața și destinul. Trăiam parcă în afara lor. Acolo… dar nu chiar. Acolo, dar departe. Pe urmă, mă vedeam pornită să ajung într-un alt loc unde să cunosc alți oameni și unde să caut să găsesc… și să umplu același gol, să potolesc aceeași neliniște și aceeași sete, aceeași neîmplinire. Totuși, pe câteva din aceste drumuri încâlcite am cunoscut și puținii oameni, unul, poate doi, care intrând în viața mea să schimbe totul; poate nu chiar așa cum am visat, nu tocmai cum am vrut, dar suficient cât să schimbe cursul vieții. Și chiar dacă niciunul n-au reușit să umple veșnicul meu gol, am învățat totuși din toate, am rupt inimi, am avut-o ruptă și eu, am văzut că uneori poți pierde chiar ce ții mai strâns în mână, niciodată ceea ce lași de bună voie. Alteori… Pierzi oricum.

Acum, privind la fotografiile mele împrăștiate prin apartament, mă întreb unde e fata aceea, care părea să fie pregătită pentru orice? Destul de puternică pentru a înfrunta tot ce avea să vină… suficient de ambițioasă pentru a nu da înapoi de la nimic… Și cât de mare a fost elanul care m-a aruncat atunci spre fiecare „mâine”!… făcându-mă de neclintit în hotărâri și decizii. Așa am crezut că eram. Dar asta a fost demult. Astăzi îmi doresc cu naivitate să mă pot strecura în una din acele fotografii, să mai pot zâmbi la fel de ușor, să mai cred în fericire iar și încă o dată să simt ce am simțit atunci. Vreau să fiu puternică din nou, sigură pe mine și hotărâtă, vreau să fiu dornică de-a începe de la capăt și convinsă că, oricât de greu ar fi, am să reușesc. Vreau să simt că pot. Cândva am fost toate astea. Atât de pornită către viitor încât nimeni și nimic nu mi-au putut sta în cale sau să mă atingă. Aveam plăsmuită propria lume care să-mi inspire încredere, nu depindem de cuvântul celorlalți și nu trăiam după criteriile lor. Eram doar eu și visele mele. Am fost puternică atunci. Și asta a fost de ajuns. Așa gândesc eu despre mine când privesc înapoi. Dar, într-adevăr asta a fost demult. Când eram atotștiutoare. Când mâine era doar un cuvânt. Era doar o lume necunoscută. Dar viața schimbă felul cum vedem lucrurile, nu-i așa?! O vreme suntem mulțumiți să dăm și să primim, e ”fun„ și e ușor, pe urmă luăm lucrurile în serios, vrem să știm concret, să auzim în cuvinte. Jocul s-a terminat.

Apoi, ne tot întrebăm ce este iubirea, stabilim reguli și tipare cum ar trebui să fie, o dezbatem, o comentăm, fiecare cu părerea și versiunea lui, fiecare după cum a simțit-o el. Pe urmă încercăm să stabilim care ar fi  iubirea și care dragostea, unde stă diferența dintre ele, unde se leagă, iar aici își spune din nou părerea fiecare. Dacă e să răspund eu, iubirea are atîtea forme, câte momente sunt în timp… și nu vom exista doi care să o simțim exact la fel. Adevărul e că iubim toată viața pe cineva, nu a trecut o clipă în care să nu fi iubit, fie ne-am iubit părinții sau copiii, fie ne-am iubit doar pe noi înșine… iubitul\iubita sau aproapele… iubirea pentru Dumnezeu… Iubirea însă e veșnic acolo, ca un foc care arde continuu și precum flăcările acestuia sunt de diferite forme, la fel este și iubirea. Poate este emoția și sunt fiorii primelor întâlniri, sunt primi ani când totul e cum ar trebui să fie, poate e ce rămâne după ce sentimentul de a fi îndrăgostit s-a consumat, ceea ce prinde rădăcini și nu arde cu o flacără mare până ce se stinge, ci arde domol și domol, fără oprire, o flacără ce rezistă mereu, fără să se stingă vreodată, fie ea pentru frate, părinte sau necunoscut. Iubirea e poate sacrificiul și renunțarea la sine… e să trăiești mai mult pentru altul decât pentru tine. E ce ne dă strălucire și ne ține în viață.

Încă o noapte trece; stau întinsă în pat. Am senzația că dorm, dar sunt trează. Mă gândesc la mine, cea din trecut și la toate visurile de odinioară… în urma lor a rămas doar întunericul, s-a așternut tăcerea, singurătatea… Și gânduri. Multe gânduri. Erau vise îndrăznețe atunci… Pe vremea aceea inima nu știa să se frângă și să doară. Nu știam ce înseamnă să suferi infinit. Căci în acele lumi perfecte nu există greșeli. Nu ca în viață. Dar de ce nu ne putem opri niciunul acolo?! De ce atunci când încă mai visăm ne dorim cu disperare să ne îndepătăm cât mai mult, ca să putem vedea totul mai clar, fugind grăbiți în lume unde analizăm și despicăm firul în patru, până când nu se mai alege nimic de acel vis?! De ce ne place să știm exact încotro ne îndreptăm, să dăm un nume fiecărui sentiment, de ce, mai devreme sau mai târziu, revenim la realitate încetând să mai plutim și să gustăm momentul?! De ce renunțăm să mai visăm acele vise?! De ce ne forțăm să ne trezim?!… Iar acum atâtea gânduri irosite… Toate aruncate de timp în acel tomberon uriaș al vieții, ca un mănunchi de paie uscate, unde fiecare fir prețuiește o amintire și spune o poveste. Dorințele copilăriei și focurile promițătoare aprinse într-un joc de-a dragostea, speranțele ce năvălesc ca un vânt care aduce mai apoi furtuna în inimi și neliniștea, amăgirile care vin, greul dar și frumusețea, anii care ne marchează pe rând, ca și iubirile neîmplinite, de altfel. Ca și toate visurile care nu se vor adeveri niciodată. În tot acest timp fiecare își cunoaște povestea sa și trăiește iubirea în felul lui. Unii spun că iubirea adevărată nu există, alții susțin că ea ar fi pasiune la început, însă mai târziu doar obișnuință. Mulți spun că iubirea vine cu timpul, după ani mulți petrecuți în doi. Eu spun că… iubirea trăiește veșnic!

M.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s