Să fi fost… carte!

“AI ATÂTEA VIEȚI CÂTE CĂRȚI AI CITIT” (CONSTANTIN NOICA)

Eu citesc mult. Iar uneori îmi place o carte atât de mult că greu mă despart de ea. Îmi place povestea ei, îmi place viața care se trăiește acolo…cu toate părțile întunecate și bizare ale unei cărți, dar îmi place într-atât încât îmi doresc să intru în ea. Să fac parte din acele pagini, din acea viață, din acea lume… Să nu fiu un simplu cititor, să fiu povestea în sine.

Puntea suspinelor-Michel Zevaco, Pe aripile vântului-Margaret Mitchell, Dama cu Camelii-Alexandre Dumas (fiul)…

Ce lumi, ce vieți…ce oameni! Aș vrea să fi trăit în acele vremuri… Poate pentru că onoarea însemna altceva decât înseamnă astăzi, valorile se calculau după alte criterii, legăturile și sentimentele dintre oameni erau diferit prețuite atunci.

Dar eu sunt deja o poveste. Iar dacă noi toți suntem oarecum cărți, mă întreb câți dintre cei care ne răsfoiesc la un moment dat paginile sunt cu adevărat parte din această poveste!? Câți merită să ne aibă în biblioteca lor…știu ce înseamnă acele pagini pătate, le cunosc și pe cele rupe, căci le-au citit…au făcut poate parte din ele… Câți admiră doar coperta, însă nu se încumetă să se uite printre pagini, să înțeleagă acele semne de carte în locuri din trecut unde noi vrem să ne putem întoarce, să recitim uneori!…
Pe câți îi răsfoim în repezeală noi, dornici să cumpărăm următoarea carte!?…

De-am fi într-adevăr cărți… Mă întreb câți ne-ar ține lângă noptieră și ne-ar căuta în clipe de neliniște și nevoie, iar când ar fi epuizat de citit toată cartea nu ne-ar pune totuși la o parte, uitați pe un raft… câți ne-ar arunca într-un sertar și ne-ar lăsa să ne prăfuim acolo, până ce ne-am învechi și ne-am rupe de tot?! Cine ne-ar ști prețui valoarea?! Câți bani am costa oare fiecare, să fi fost cărți?!… Câți ne-am merita locul în palma celor dragi și câți dintre ei își merită locul pe pieptul nostru ostenit în noapte!?… Câți ne vor umple librăria vieții până la sfârșit …chiar dacă doar cărți ne mai deschise de mult!

Suntem fiecare cartea preferată a cuiva?! Cartea pe care nu o vor da nimănui chiar dacă au citit-o de prea multe ori, cartea de care doar nu se pot despărți, căci înseamnă ceva…

Să ne vedem sufletul înloc de trup, ne-am mai place între noi, oare?!

De-am ști câte zile avem de trăit fiecare la fel cum știm numărul de pagini ale unei cărți chiar în momentul când o cumpărăm am mai trăi la fel?! Am mai fi la fel de neglijenți cu paginile, oare?! Știind cât de ușor se pot rupe… Am mai citi pagina de final, nerăbdători să știm sfârșitul poveștii și ne luând în seamă toate celelalte pagini din cuprins?!…
Am renunța să mai citim pe parcurs dacă rândurile n-ar descrie povestea ce-o vrem noi, tot așa cum renunțăm să căutam acel ceva al nostru, croit pentru noi de soartă, atunci când simțim în suflet că nu-l mai merităm, că nu-l putem avea?!…

Sunt tot felul de cărți și tot felul de oameni…

Astfel ramânem mulți doar un suflet rătăcit, o carte încă necitită în biblioteca imensă a lumii ticsită cu cărți.
Alții… Veșnic cărți neînțelese, ne apreciate corect.

Ador să citesc. Căci mă las absorbită de povestea cărții și orice rău s-ar întâmpla, oricâte probleme s-ar ivi acolo și cât de greu ar fi… nimic nu mă poate atinge. Mă implic limitat și selectiv, și pot oricând să dau înapoi…să ies… nu ca în viață! Adesea totul pare mai viu și mai real acolo, iar atunci vreau să rămân. Îmi clădesc o întreagă viață în acel univers și fac lucrurile cum aș vrea să le fac aici, cum ar trebui poate. Și trăiesc cum n-aș îndrăzni aici niciodată, fără grabă, fără regret, căci nu mi-e teamă de urmări acolo și de timp trăit într-o secundă. Nu mi-e teamă să fiu slabă, căci sunt puternică acolo. Nu mi-e teamă de final…

Ador să citesc, ador cărțile… Dar astăzi aleg totuși realitatea! Îl aleg pe “aici”. Deoarece aici am tot ce îmi umple viața cu sens. Tot ce iubesc… Locuri…deși de cele mai multe ori toate locurile dragi îmi sunt departe… O bancă veche pe ulița mică dintr-un sat, biserica specială a unui muzeu din oraș, banca unui parc, departe și el… malul unui criș, o priveliște care-mi taie respirația de fiecare dată când o privesc, deși trec mereu ani… Un drum prăfuit de țară… Mai multe drumuri… Toate locuri speciale pentru mine. Toate, amintindu-mi de vremuri…și oameni.
Și oameni, când departe, când aproape…

Da, fericirea e acolo, departe, iar uneori, ca să ajung la ea trebuie să calc peste prea multe destine, să sacrific tot ce nu stă în puterile mele, ce nu am nici un drept să o fac, să fug de tot ce sunt, poate.
Așa că ramân aici… Unde ne am pe noi… Unde avem iubiri mari trăite la distanță sau imposibil de găsit, unde lacrimile au gust când se preling pe obraz și reușitele ne umple sufletul de reală fericire, unde suferința doare și orice rană doare, iar vise multe mor… Aici, unde simțim ….

Aici unde citim cărți să evadăm din prezent…

Oare câte clipe trăim astfel, în alte locuri decât cele unde suntem!?

Să fi fost cărți… Ce roman!… Ce bestseller, ne-ar mai fi fost viața! 🙂

M.

Inspired by:

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s