Dor de copilărie!

2

Mi-e dor să fiu copil…

Mi-e dor să nu știu nimic de acea luptă surdă cu mine, cu alții… Să nu știu că și dorurile dor. Mi-e dor să fiu din nou copil, liber în lumea mea, stăpân în visul meu… Chiar mi-e dor să fiu copil… Să plâng atunci când mă dor genunchii, nu inima… Să nu cunosc valoarea banului, nici nevoia unei cariere sau povara stresului, să nu-mi fac griji că facturile trebuie plătite. Să mă îngrijorez pentru lecții de la școală și nu pentru cele primite de la viață. Să cred în iubire cu tărie, în a doua șansă și că totul e posibil. Să râd mai mult… cu poftă, zgomotos… să nu îmi pese ce vor crede cei din jur… Să mă mulțumesc cu mine, cu ce am.

Mi-e dor să treacă zile fără să oftez, să dorm o noapte întreagă, fără zbucium, fără mers la baie… mi-e dor de vremurile când eram atotștiutoare. Când „mâine” era doar un cuvânt, doar o lume necunoscută. Când nu știam că murim zilnic cu fiecare abandon, cu fiecare clipă care trece, cu tot ce pierdem și ce dăm din noi… și că anii trec grăbiți iar visele mor, zilele își pierd farmecul și rămâne doar regretul, somnul e uitare! Mi-e dor să nu știu nimic de nopțile sumbre și mulțimea de ocazii pierdute, despre drumuri care se sfârșec pentru totdeauna și inutilele priviri înapoi… Mi-e dor să nu știu despre plăcerea unor clipe, ici și colo, iar apoi durerea unor luni întregi … oameni de care greu te mai dezprinzi… iar când o faci nu mai rămâi niciodată întreg.

De iernile albe ca-n povești, și sănii, și dat pe derdeluș, jur că până și frigul avea un miros aparte atunci, toate … primăverile verzi și înmiresmate, cu fluturi și flori în ghiveci, verile cu zile calde la scăldat în Crișul mic din sat și toamnele triste, ruginii… același miros, același gust de dulce copilărie… Mi-e dor să privesc lumea cu încredere, și doar înainte, niciodată înapoi…

Mi-e dor să fie copilul meu copil… Să-l port de mână și să-l mai duc la leagăn în fiecare parc din cartier… Să-l iau cu mine la alergat pe malul Crișului, iar el să-și strunească bicicleta după ritmul meu… Să-mi spună câte-n lună și în stele… Mi-e dor de mâna lui mică în palma mea. Mi-e dor și de copilăria lui…

Azi am oboist să fiu adult, am obosit de zile gri, de nesiguranță, am obosit s-o iau din nou de la capăt și să mai tot joc jocurile vieții. Nu am obosit toți, oare? Să purtăm măști cu care să mascăm zilnice dezamăgiri…să ne grăbim la mâine, alergând spre săptămana viitoare… spre o țintă, nu contează că pe căi lungi sau scurte…

Azi a venit ziua când avem doar amintirea jocurilor pe trotuar ce le-am jucat cândva, și care s-au pierdut pe drum, doar amintirea bălăcelii în apa șanțurilor pline după ploi scurte de vară… Surâd când îmi amintesc prin ce prisme vedeam întreaga viață atunci, cât de simplă părea, cât de departe, toate cum se aranjau perfect la locul lor… și câte planuri, ce planuri!… Viața este însă, vai! Ceva mult mai complicat decât ne imaginăm noi în copilărie.

Iar acum, ce rost au zilele de ieri …de care îmi tot amintesc?

Arunc o privire în sufletul meu și găsesc păstrată acolo viața așa cum a fost: o luptă continuă cu ceva… pentru ceva… O așteptare continuă. O fugă dintr-un loc în altul, doar un vis purtat de vânt. Și-mi doresc să fi fost nepăsătoare mai mult… să fi râs mai mult, aș vrea să mă fi jucat cu copiii mei mai mult… să fi stat pe banca din stradă mai mult…Toate câte le aveam de făcut mai puteau aștepta. Privind mai adânc găsesc și mici urme ale copilului de odinioară, urme ale unor emoții și trăiri… Iar asta îmi mai dă o speranță. Poate copilăria nu-i trecută chiar de tot!

M.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s