Culoarea fericirii

Culoarea fericirii

„Fericirea scrie cu litere albe pe o coală de hârtie albă” – Henry de Montherlant

Sunt milioane de călători pe tot globul… dar nu toți ajung înapoi acasă. Și nu-ți iubești casa niciodată mai mult decât atunci când ești plecat și departe de ea. Decât atunci când nu poți parcurge distanțe și nu-i poți trece pragul ca să intri și să te așezi în acel loc preferat, familiar care ți-a lipsit. Să revii cu bine de pe toate drumurile vieții, să te poți întoarce acasă, este fericire… Să-ți fie părinții în viață, chiar dacă nu îi vezi prea des, este un lucru care nu poate fi măsurat în cuvinte… De fiecare dată îi găsesc mai bătrâni și mai fragili, iar sufletul meu mai primește încă un pumn. Încerc să le înțeleg suferința bătrâneții și singurătatea, vorbele ascunse de acele priviri părintești, dar în același timp știu că nu voi înțelege pe deplin niciodată. Aș vrea să îmi pun mâinile pe chipul lor bătrân și să pot șterge toți anii adunați acolo… Și totuși, faptul că am o casă părintească la care mă întorc și doi părinți care m-așteaptă în poartă, este fericire…

E fericire și că pot arunca o privire peste umăr, către al meu trecut, și să găsesc acolo multe zile bune. Că mă pot privi în oglindă și să-mi placă ce văd, cine am devenit… Că știu că “în simpla împăcare cu sine se găsește acel dram de fericire pe care îl speră omul pe pământ” (Ugo Foscolo).

Astăzi fericirea e aici… E Parisul. Are culoarea primăverii, priveliști vii, sfâșietoare și freamătul orașului iubirii, are strălucirea din ochii copiilor mei, veselia lor și culoarea obrajilor lor îmbujorați. Culoarea fericirii este acest tot… este astăzi… Ceea ce facem împreună, aerul pe care îl respirăm, locurile noi pe care le descoperim, tot ce avem în jur, momentele pe care le împărțim, faptul că trăim… Căci lucrurile cu adevărat importante în viață le simțim, le râdem, le plângem… nu le putem măsura, le „îmbrățișăm” doar ca acum. 

Fericirea este când îți înflorește sufletul – ne-a spus într-o zi un profesor în timpul Facultății. Nu o poți avea când vrei, nu poți să o alungi când vrei, nu ai cum să o păstrezi. Este sau nu este, și atât. Eu spun că este clipa aceea din eternitate care-i doar a ta, în acel unic moment, pe care doar tu o trăiești mai profund decât toți alții, că rezonează cu sufletul tău mai mult decât cu a oricui altcuiva, că te-a ales pe tine s-o simți și s-o consumi pe deplin, în timp ce alții o trăiesc trecând doar prin ea și fără să o simtă. Și ai ales-o tu pe ea. Tu te oprești și spui… this is my moment… mica ta clipă de fericire. Este acea parte din viață care se trăiește în interior   și se povestește la un ceai abia după ce a trecut, n-o împarți cu toată lumea, n-o consumi întâi în cuvinte, o trăiești în tine și vorbești despre ea, scrii despre ea… abia când n-o mai ai.

Sunt  oameni care găsesc fericire chiar și unde e durerea mai mare. Deoarece, într-adevăr „ca să fii fericit, nu este suficient să găsești mometul fericirii. Trebuie să știi să uiți atât ce-a fost înainte, cât și  ce va fi după acest moment” (Konstantinos Tsatsos).

Fericire este… Dumnezeu.

MK

Advertisements

Cineva mereu sfârșește în lacrimi



E
a mă privește… Eu o privesc… Nu rostesc cuvintele care-mi ard limba, căci este prietena mea. Tac și nu spun nimic. Nu o întreb ce-i lipsește… Nu îi spun nici că el e sufletul ei pereche pe care nu l-a întâlnit la timp… nu prevăd cu voce tare că se va termina odată și că nu poate continua așa la nesfârșit… ignor că, de fapt, eu detest ce face el… ce face ea… Poate e cel care „walkes 1000 miles” pentru ea și trebuie să îi las să-și trăiască povestea, să și-o termine în felul lor, zbuciumat și cu scandal sau în tăcere, îi las să și-o consume toată, până la ultima vorbă și cea din urmă atingere, până la ultimul suflu… Fără să-i spun că el nu va fi niciodată al ei tot, căci e legat de alta, iar poate ea nici nu caută în el asta, nu-i spun că are viața lui și că își face planuri fără să țină cont de ea, n-o întreb ce loc ocupă ea acolo. Știu că se frământă singură cu toate astea… Nu-i amintesc nici că e trecută cu alt nume în agenda lui, nici n-o ciupesc ca s-o trezesc din reverie… ea mai aude și mai crede acele promisiuni și speranțe tăcute care licăresc acolo, dar nu vor prinde viață niciodată. Nu-i spun că iubește un om care nu-i împărtășește sentimentele în aceeași măsură sau nu vrea, sau nu poate… N-o face, și-atât! În sufletul ei cred că știe deja. Iar eu n-o întreb ce simte…

O privesc doar… Îi citesc adesea disperarea din ochi, doi ochi care privesc în gol… fără să spună nimic, nevoia și toate nopțile de zbucium, nedormite. Nu-i reproșez că înșală și ea, la rândul ei, căci nu sunt ei primii oameni care uită de cei cu care au schimbat jurăminte în biserici, pentru acea o oră, două din săptămână… și nici singurii nu sunt. Obișnuia să adore weekend-urile, acum așteaptă cu ardoare lunea ca să îi scrie el… Iar când îi bate la ușă, îl privește în milioane de feluri și îl iubește în fiecare dintre ele… Și continuă să lovească  într-un perete, sperând să-l preschimbe într-o ușă… către nucleul vieții lui, către inima lui, măsurându-și timpul în clipe și nu în zile, nu în ani, urmărind neîncetat telefonul, când el nu-i acolo, pentru acel mesaj… ținându-și răsuflarea… Iar apoi îl ia cu ea în gând oriunde merge.

Doi oameni însetați de dragoste care își umplu împreună timpul, dar nu își pot întregi sufletul și a lor iubire croită pentru ecranele de cinema… Ce poți să le spui acestor oameni? Și câți ca ei!… Căci cum măsori iubirea? Prin bătăile inimii, prin golul ce-l simți când cel drag nu e lângă tine, prin visuri despre el sau ea? Prin fluturi în stomac?… Așa că tac, prefer să nu spun nimic. Căci orice aș spune îi va aminti de toate acele lucruri de care nu s-ar fi crezut în stare și pe care… pe toate le-a făcut pentru el și că sunt ambii trecători prin sufletul, prin timpul celuilalt, trecători prin sentimentele, nesiguranța și îndoielile celuilalt, prin bucuriile, succesul și singurătatea… prin viața lui… și puținul ce-l împart. Iar asta sigur o s-o doară, or eu nu vreau să-i pricinuiesc și mai multă durere. Știu c-a avut destulă și multă va mai urma… Deși în sinea mea îi strig să închidă această ușă, nu din mândrie, teamă sau aroganță, ci pentru că n-o duce nicăieri, nu există viitor acolo, nu pe acest drum, nu pentru ea. Cineva mereu sfârșește în lacrimi… Dar nu-i spun. N-o sfătuiesc să nu-și mai asculte vocea inimii, căci e spre binele ei și va scăpa de multe gânduri tulburi… Ea nu vrea să audă, iar eu nu-i spun. Voi fi doar acolo, lângă ea, când totul se va nărui și se va termina.

Oarecum, parcă nici nu le-aș dori să-i țină… asta toată viața, deoarece, deși pentru unii e joacă, e distractiv, cred că pentru cei mai mulți e multă singurătate acolo. Multe locuri goale pe care caută să le umple.

Mă întreb, uneori, oare ce-o fi văzut la el? Multe… dar nu ceva anume… mi-ar răspunde. Poate aveau nevoie, ea de el și el de ea, ca să-și confirme fiecare că ce au acasă e al lor, e prețios și tot ce, de fapt, contează, iar restul… sunt detalii. Doar mici obiecte de fundal; fără de care s-ar putea, doar că nu acum, nu încă… Poate doar felul în care el o duce în acel loc în care nimeni altcineva nu poate… fiindu-i hrană pentru suflet, pansament. Poate prezența lui e firească în viața ei actuală, poate a fost mai insistent decât toți ceilalți de până atunci, când era ea ruptă și fragilă… poate a văzut în el aceeași sete care stăruie și-n ea și a găsit izvorul nesecat încă din care să și-o potolească, când și când… poate, nu poate, sigur îl iubește și atât, fără motiv, total dezinteresat, complicat, dar simplu, mult și nu puțin. Poate că doar el știe prin ce trece ea, deși nu pe de-a-ntregul… Și mă întreb, de ce? Văzuți din exterior nu le lipsește nici unuia nimic. Oare ei știu?… Așa e, nu înțelegem cei din afara lumii lor, nu știm de câte ori a încercat ea să se desprindă, dar s-a adâncit încă și mai mult, și cum a rupt din ea și-a dat puțin câte puțin, sau în câte rânduri nu a putut să se frâneze el, cum s-au grăbit unul spre altul în fugă, ca doi magneți. Căci cei care iubesc nu pot uita și nu renunță. Chiar dacă între ei sunt o sută de motive pentru a pleca, ei găsesc unul singur să rămână.

Cândva detestam oamenii asemenea lor. Astăzi îi admir pentru că au curaj și pentru că sunt puternici, îi compătimesc apoi pentru ceea ce nu vor avea nicicând și îi blamez pentru tot ce ruinează la alții. Și totul doar pentru un mic colț din viața celuilalt pe care să-l cunoască și să îl ocupe între ei. Îi admir pentru că își urmează inima, dar îi urăsc pentru că nu le primează rațiunea. Distanța, depărtările ar reuși să stingă pasiunea, își spun ei, dar nu e sigur nici asta… Și astfel așteaptă…

O privesc în oglindă și nu îi spun nimic. Se scaldă ea de mult fără scăpare în propriile gânduri. Ea nu-mi spune că doare. Eu nu-i spun că va mai durea. Nu-i spun nici lui nimic. E și el prietenul meu. Amândoi sunt parte din mine!

Iar într-o altă viață aș fi putut să fiu… EI.

MK

Măcar în vis să ne-ntâlnim și noi

Măcar în vis să ne-ntâlnim și noi

Cred că fiecare om are un suflet-pereche. Și că uneori aceștia se găsesc și își continuă rostul vieții pe același drum, împreună, dar că adesea ei nu se întâlnesc niciodată, deși sunt acolo, nu prea departe… sau în colțuri diferite de lume și se știu că sunt, că există… Numai că destinul, viața, alegerile poate, ceva… schimbă cursul acestor suflete predestinate, astfel încât ele nu se mai găsesc.

Rămânem apoi tot restul vieții singuri. Legați de alții prin obligații și căsnicii, prin copii și obișnuință, prin tot felul de legături justificabile, dar singuri. Ne trezim în fața unor sentimente pe care nu știm cum să le trăim, cum să conviețium cu ele… căci nu am mai fost puși în situația să iubim un om, dar să nu putem împărtăși asta, să nu-l putem avea. Iar singurătatea devine tot mai grea cu fiecare zi ce trece…

Poate l-am întâlnit cândva și ne-am înțeles perfect unul pe altul, dar a trebuit să îl lăsăm să plece, pentru că… motivele nici nu mai contează, iar mai târziu, unul nu mai vrea sau nu mai poate. Ne rămâne doar, seara la culcare, după ce stingem becul, să închidem ochii și să ne deschidem sufletul spre o lume croită de noi, unde inventăm scenarii cu el, cu ea, așa cum am vrea să fie, de fapt. Nu dormim, dar e un vis și ăsta, iar acolo ne întâlnim în fiecare seară. Noaptea devine un loc foarte spațios, cu multe lucruri adunate în ea, iar omul după care tânjim, centrul acelei lumi fragile, chiar dacă un simplu turist în noaptea noastră. Astfel învățăm să trăim cu acea nevoie de sufletul nostru pereche, dar, în lipsa lui, iar dimineața să ne dorim de fiecare dată să fi fost acolo, lângă noi.

După ani mulți, când deja ne-am împăcat cu soarta, și când sufletul nu mai poate și dă pe dinafară de atâtea gânduri, reușim să le punem în cuvinte…

Știu că exiști. Știu că ești acolo…. Că oarecum simți că mă gândesc la tine. Și că mă înțelegi când îți spun că, deși nu ne-am văzut niciodată, și nu ne vom întâlni nicicând, deși nu vom râde… nu vom plânge împreună, eu te iubesc… Aici, acum, chiar în această clipă te iubesc… pe tine. Și o fac din toată inima.

Sunt doar rânduri pe hârtie… Dar tu știi mai bine.

MK