Dor de copilărie!

2

Mi-e dor să fiu copil…

Mi-e dor să nu știu nimic de acea luptă surdă cu mine, cu alții… Să nu știu că și dorurile dor. Mi-e dor să fiu din nou copil, liber în lumea mea, stăpân în visul meu… Chiar mi-e dor să fiu copil… Să plâng atunci când mă dor genunchii, nu inima… Să nu cunosc valoarea banului, nici nevoia unei cariere sau povara stresului, să nu-mi fac griji că facturile trebuie plătite. Să mă îngrijorez pentru lecții de la școală și nu pentru cele primite de la viață. Să cred în iubire cu tărie, în a doua șansă și că totul e posibil. Să râd mai mult… cu poftă, zgomotos… să nu îmi pese ce vor crede cei din jur… Să mă mulțumesc cu mine, cu ce am.

Mi-e dor să treacă zile fără să oftez, să dorm o noapte întreagă, fără zbucium, fără mers la baie… mi-e dor de vremurile când eram atotștiutoare. Când „mâine” era doar un cuvânt, doar o lume necunoscută. Când nu știam că murim zilnic cu fiecare abandon, cu fiecare clipă care trece, cu tot ce pierdem și ce dăm din noi… și că anii trec grăbiți iar visele mor, zilele își pierd farmecul și rămâne doar regretul, somnul e uitare! Mi-e dor să nu știu nimic de nopțile sumbre și mulțimea de ocazii pierdute, despre drumuri care se sfârșec pentru totdeauna și inutilele priviri înapoi… Mi-e dor să nu știu despre plăcerea unor clipe, ici și colo, iar apoi durerea unor luni întregi … oameni de care greu te mai dezprinzi… iar când o faci nu mai rămâi niciodată întreg.

De iernile albe ca-n povești și sănii, și dat pe derdeluș, jur că până și frigul avea un miros aparte atunci, toate … primăverile verzi și înmiresmate, cu fluturi și flori în ghiveci, verile cu zile calde la scăldat în Crișul mic din sat și toamnele triste, ruginii… același miros, același gust de dulce copilărie… Mi-e dor să privesc lumea cu încredere și doar înainte, niciodată înapoi…

Mi-e dor să fie copilul meu copil… Să-l port de mână și să-l mai duc la leagăn în fiecare parc din cartier… Să-l iau cu mine la alergat pe malul Crișului, iar el să-și strunească bicicleta după ritmul meu… Să-mi spună câte-n lună și în stele… Mi-e dor de mâna lui mică în palma mea. Mi-e dor și de copilăria lui…

Azi am oboist să fiu adult, am obosit de zile gri, de nesiguranță, am obosit s-o iau din nou de la capăt și să mai tot joc jocurile vieții. Nu am obosit toți, oare? Să purtăm măști cu care să mascăm zilnice dezamăgiri…să ne grăbim la mâine, alergând spre săptămana viitoare… spre o țintă, nu contează că pe căi lungi sau scurte…

Azi a venit ziua când avem doar amintirea jocurilor pe trotuar ce le-am jucat cândva și care s-au pierdut pe drum, doar amintirea bălăcelii în apa șanțurilor pline după ploi scurte de vară… Surâd când îmi amintesc prin ce prisme vedeam întreaga viață atunci, cât de simplă părea, cât de departe, toate cum se aranjau perfect la locul lor… și câte planuri, ce planuri!… Viața este însă, vai! Ceva mult mai complicat decât ne imaginăm noi în copilărie.

Iar acum, ce rost au zilele de ieri …de care îmi tot amintesc?

Arunc o privire în sufletul meu și găsesc păstrată acolo viața așa cum a fost: o luptă continuă cu ceva… pentru ceva… O așteptare continuă. O fugă dintr-un loc în altul, doar un vis purtat de vânt. Și-mi doresc să fi fost nepăsătoare mai mult… să fi râs mai mult, aș vrea să mă fi jucat cu copiii mei mai mult… să fi stat pe banca din stradă mai mult…Toate câte le aveam de făcut mai puteau aștepta. Privind mai adânc găsesc și mici urme ale copilului de odinioară, urme ale unor emoții și trăiri… Iar asta îmi mai dă o speranță. Poate copilăria nu-i trecută chiar de tot!

M.

Advertisements

Să fi fost… carte!

“AI ATÂTEA VIEȚI CÂTE CĂRȚI AI CITIT” (CONSTANTIN NOICA)

Eu citesc mult. Iar uneori îmi place o carte atât de mult că greu mă despart de ea. Îmi place povestea ei, îmi place viața care se trăiește acolo…cu toate părțile întunecate și bizare ale unei cărți, dar îmi place într-atât încât îmi doresc să intru în ea. Să fac parte din acele pagini, din acea viață, din acea lume… Să nu fiu un simplu cititor, să fiu povestea în sine.

Puntea suspinelor-Michel Zevaco, Pe aripile vântului-Margaret Mitchell, Dama cu Camelii-Alexandre Dumas (fiul)… Ce lumi, ce vieți…ce oameni! Aș vrea să fi trăit în acele vremuri… Poate pentru că onoarea însemna altceva decât înseamnă astăzi, valorile se calculau după alte criterii, legăturile și sentimentele dintre oameni erau diferit prețuite atunci.

Dar eu sunt deja o poveste. Iar dacă noi toți suntem oarecum cărți, mă întreb câți dintre cei care ne răsfoiesc la un moment dat paginile sunt cu adevărat parte din această poveste!? Câți merită să ne aibă în biblioteca lor…știu ce înseamnă acele pagini pătate, le cunosc și pe cele rupe, căci le-au citit…au făcut poate parte din ele… Câți admiră doar coperta, însă nu se încumetă să se uite printre pagini, să înțeleagă acele semne de carte în locuri din trecut unde noi vrem să ne putem întoarce, să recitim uneori!…
Pe câți îi răsfoim în repezeală noi, dornici să cumpărăm următoarea carte!?…

De-am fi într-adevăr cărți… Mă întreb câți ne-ar ține lângă noptieră și ne-ar căuta în clipe de neliniște și nevoie, iar când ar fi epuizat de citit toată cartea nu ne-ar pune totuși la o parte, uitați pe un raft… câți ne-ar arunca într-un sertar și ne-ar lăsa să ne prăfuim acolo, până ce ne-am învechi și ne-am rupe de tot?! Cine ne-ar ști prețui valoarea?! Câți bani am costa oare fiecare, să fi fost cărți?!… Câți ne-am merita locul în palma celor dragi și câți dintre ei își merită locul pe pieptul nostru ostenit în noapte!?… Câți ne vor umple librăria vieții până la sfârșit …chiar dacă doar cărți ne mai deschise de mult!

Suntem fiecare cartea preferată a cuiva?! Cartea pe care nu o vor da nimănui chiar dacă au citit-o de prea multe ori, cartea de care doar nu se pot despărți, căci înseamnă ceva…

Să ne vedem sufletul înloc de trup, ne-am mai place între noi, oare?!

De-am ști câte zile avem de trăit fiecare, la fel cum știm numărul de pagini ale unei cărți chiar în momentul când o cumpărăm, am mai trăi la fel?! Am mai fi la fel de neglijenți cu paginile, oare?! Știind cât de ușor se pot rupe… Am mai citi pagina de final, nerăbdători să știm sfârșitul poveștii și neluând în seamă toate celelalte pagini din cuprins?!…
Am renunța să mai citim pe parcurs dacă rândurile n-ar descrie povestea ce-o vrem noi, tot așa cum renunțăm să căutam acel ceva al nostru, croit pentru noi de soartă, atunci când simțim în suflet că nu-l mai merităm, că nu-l putem avea?!…

Sunt tot felul de cărți și tot felul de oameni…

Astfel ramânem mulți doar un suflet rătăcit, o carte încă necitită în biblioteca imensă a lumii ticsită cu cărți. Alții… Veșnic cărți neînțelese, ne apreciate corect.

Ador să citesc. Căci mă las absorbită de povestea cărții și orice rău s-ar întâmpla, oricâte probleme s-ar ivi acolo și cât de greu ar fi… nimic nu mă poate atinge. Mă implic limitat și selectiv, și pot oricând să dau înapoi…să ies… nu ca în viață! Adesea totul pare mai viu și mai real acolo, iar atunci vreau să rămân. Îmi clădesc o întreagă viață în acel univers și fac lucrurile cum aș vrea să le fac aici, cum ar trebui poate. Și trăiesc cum n-aș îndrăzni aici niciodată, fără grabă, fără regret, căci nu mi-e teamă de urmări acolo și de timp trăit într-o secundă. Nu mi-e teamă să fiu slabă, căci sunt puternică acolo. Nu mi-e teamă de final…

Ador să citesc, ador cărțile… Dar astăzi aleg totuși realitatea! Îl aleg pe „aici”. Deoarece aici am tot ce îmi umple viața cu sens. Tot ce iubesc… Locuri…deși de cele mai multe ori toate locurile dragi îmi sunt departe… O bancă veche pe ulița mică dintr-un sat, biserica specială a unui muzeu din oraș, banca unui parc, departe și el… malul unui criș, o priveliște care-mi taie respirația de fiecare dată când o privesc, deși trec mereu ani… Un drum prăfuit de țară… Mai multe drumuri… Toate locuri speciale pentru mine. Toate, amintindu-mi de vremuri…și oameni… Și oameni, când departe, când aproape…

Da, fericirea e acolo, departe, iar uneori, ca să ajung la ea trebuie să calc peste prea multe destine, să sacrific tot ce nu stă în puterile mele, ce nu am nici un drept să o fac, să fug de tot ce sunt, poate.
Așa că ramân aici… Unde ne am pe noi… Unde avem iubiri mari trăite la distanță sau imposibil de găsit, unde lacrimile au gust când se preling pe obraz și reușitele ne umple sufletul de reală fericire, unde suferința doare și orice rană doare, iar vise multe mor… Aici, unde simțim …. Aici unde citim cărți să evadăm din prezent…

Oare câte clipe trăim astfel, în alte locuri decât cele unde suntem!?

Să fi fost cărți… Ce roman!… Ce bestseller, ne-ar mai fi fost viața! 🙂

M.

Inspired by:

Acest Azi, un alt Mâine


Ce crezi că este al tău azi, a fost al altcuiva ieri, și va aparține altcuiva mâine. –Bhagavad Gita

 E miez de noapte… Artificii pocnesc peste tot în lume. Sunt singură eu… Sufletul meu doarme lângă mine… mică, și visează… La trei anișori lumea toată e a ei… Nu sunt acasă nici de data asta. Tot departe într-un loc care nu-i al meu, din nou în casa altcuiva, în lumea altor oameni. Depărtarea, pe suflet îmi apasă greu, fericită nu sunt nici aici, dar nici acolo… cu fiecare zi ce trece mă simt tot mai singură oriunde aș pleca, oriunde m-aș întoarce. Tot mai înstrăinată de oameni…

Așa mă simt uneori. Așa sunt eu în unele zile… Trăiesc în timp și nu în momente. Am clipe de înălțare când speranțele îmi dau parcă aripi și clipe de coborâre când mă cuprind regrete și totul devine cenușiu, iar viața e… presupun ceea ce stă între cele două. Meditez la cum a fost și plâng trecerea zilelor bune, la cum va fi și mă grăbesc mereu să ajung acolo. Apoi, mai târziu trec pe străzile bine cunoscute și îmi spun că toate sunt la fel, nimic nu pare schimbat deși a mai trecut un an. Totul e așa cum mi-l amintesc, de parcă nicicând nu am părăsit acel loc, cu excepția lucrurilor întâmplate între atunci și acum… a zilelor trecute… și de care știu… tot ce a fost pe parcurs, cele mai multe care nu pot fi uitate, ori pretins că nu s-au întâmplat. Și revin abătută la un alt apartament de lux, dar niciodată al meu, străină într-un oraș trecător, oaspete mereu în țara altcuiva și întotdeauna parcă în așteptarea noului drum și următoarei destinații, în căutarea altui răspuns. Ca la sfârșit să realizez că nu există răspunsuri, doar povești despre locuri și oameni… Poveștile mele… poveștile lor…  Unde noi toți am fost altcineva ieri și vom fi alții mâine.

Aceasta sunt acum. Atâta am… atâta pot… mâine, nu mai știu.

Am aproape 40 de ani și sunt lucruri pe care nu le voi face niciodată. Lucruri pe care nu le voi avea… Și cu toate astea, în ciuda acelor momente în care cobor și caut, și mă închid în mine, în ciuda clipelor cenușii de care nu pot să fug, și nici nu vreau uneori, știu să nu privesc mereu în fotografiile vechi și doar acolo să văd frumusețea pe care am trăit-o, mereu după ce a trecut. Nu plec resemnată capul… Nu las lucrurile neobținute ori ambițiile neîmplinite să șteargă aroma vieții zilnice, strălucirea clipei și a pozei de azi care va conta mai tîrziu, căci, da, poate nu am devenit tocmai ceea ce mi-am dorit mereu, nu am realizat nici tot ce mi-am propus, am mai dat greș și am mai pătimit uneori, dar sunt totuși aici, neînfrântă încă și cine știe câte voi mai face…

Nu sunt încă tot ce aș putea să fiu… Și totuși EXIST!

Am dat de multe greutăți și am muncit greu să trec peste ele, am strâns din dinți și mi-am trăit durerea, știind bine că somnul nu ajută atunci când e sufletul cel ostenit și doare. Mi-am scos din inimă oameni chiar dacă a fost cea mai grea luptă dată cu mine, știind că nu mai pot fi ai mei, căci nu e timpul potrivit și nici nu are să mai fie, căci timpul când ar fi putut să fie a trecut de mult. I-am înlăturat și i-am lăsat să treacă, știind că vor rămâne doar o inițială a unui alt nume în jurnalul meu plin, chiar dacă i-am dorit în viața mea enorm și am avut mare nevoie de ei, știind că pot fi pentru mine de-acum doar o amăgire, doar o Americă la care nu mai pot s-ajung.

Am îndepărtat prieteni din viața mea când nu s-au mai potrivit acolo și m-am mulțumit cu mine când nimeni nu mi-a pășit alături, am mers înainte pe drumul meu. Am renunțat la oameni care mi-au ținut inima în palme o vreme, atunci când nu și-au mai dorit cu toată ființa să rămână. A fost greu… cu toate astea, eu nu m-am pierdut pe mine. Eu sunt încă aici. Chiar dacă mai trebuie să lupt cu mine, chiar dacă mai sunt încă înfășurată în tot ce a fost și mă arunc în vraja unor fantezii care nu au cum să mai fie, dar conștientă că doar acela care trăiește în prezent, neîmpovărat de trecut și viitor, cunoaște gustul libertății (Osho). Libertate la care tânjesc și eu…

Poate va trebui să renunț la cine sunt astăzi ca să pot deveni apoi tot aș putea fi, voi face și asta, poate că pur și simplu câteodată nu avem ce face, trebuie să ducem  călătoria până la capăt, chiar dacă ezităm prea des sau nu mai vrem uneori, deoarece nimic nu e sfârșit până nu se sfârșește, iar valoare clipei doar noi singuri putem să-i dăm. Apoi… „sfârșitul” e doar un loc unde îți lași povestea… pentru a o duce alții mai departe.

Dar… vei spune, e greu când nu te potrivești cu persoana ce stă lângă tine… Când tu te trezești înainte de șapte în fiecare dimineață, iar el/ea ar putea să doarmă până la zece și unsprezece. E greu să te menții sănătos/sănătoasă când el/ea preferă o cafea și o țigară în locul unui bol de cereale… E greu să te menții în formă când aduce pizza acasă la trecut de nouă și jumătate seara. E greu când nu găsești un partener(ă) de alergat în cel/cea de lângă tine… Când te uiți singur(ă) la filme și petreci tot așa noaptea dintre ani… E trist, e greu și e nefericire… când nu vă potriviți unul în lumea celuilalt… indiferent de toate celelalte lucruri care își găsesc perfect locul acolo. Este nedrept să descoperi în celălalt nu tocmai omul care ai crezut cândva că este și prea puțin omul care ți-ai dori să fie. E greu când tu ești opusul a tot ce este el/ea… e greu când doar nu poți renunța încă… Dar știi că ziua va veni… Trebuie să vină. Te consumă, te rupe în bucăți și în fiecare zi te atrage tot mai înăuntru, și mai înăuntru, când tot ce îți dorești tu este… afară.

Ei bine, retragete când simiți că nu mai aparții unui loc și ia-o de la capăt, nu sta încăpățânat(ă) în fața unor uși închise definitiv, nu du singur(ă) lupte pe care nici nu-ți mai dorești din tot sufletul să le câștigi și aleargă singur(ă) dimineața dacă nu ai partenerul cu care să o faci. Deoarece, soarele nu strălucește întotdeauna, cerul nu e mereu albastru, dar noi ne regăsim mereu calea și o urmăm, chiar dacă rătăcim deseori prin pustiuri. Nu știm, oare!?… Iar atunci când totul se așează perfect… Când nu e nevoie să retragem vorbe, nici îmbrățișări înapoi, când ne așteaptă o lumină în fereastră, în nopți reci și întunecoase… Când nu trebuie să lezăm sentimente, să condiționăm fericirea… Atunci știm… Iubirea e doar un cuvânt până vine cineva și îi dă un înțeles.       

Așadar fă câți poți de bine ce ai de făcut. În viață asta-i totul!

Privesc spre cerul înstelat… nici acolo nu e decât întuneric. Aici… nimeni, doar ceasul… eternul ceas ticăind și măsurând puținul timp rămas. O altă zi ajunsă la sfârșit. Mă simt prinsă între două lumi în care, în aceste clipe, eu nu mai reprezint nimic. Doar un simplu om dintre miliardele de oameni și acest final al destinului zilei. O viață sfârșită cu azi, cu mine. Însă mâine…   Mâine va începe din nou viața.

M.

 

 

 

 

 

 

 

Focul din noi

img_4078
Anii trec năvalnic, ca un tren gonind prin lume fără frâne… Se sfârșesc cu atâta nepăsare și fără să întrebe dacă am uitat sau dacă ne mai amintim, fără să ne întrebe dacă ne-am dori înapoi, dacă încă mai sperăm să retrăim o zi uitată, să ne-o amintim, dacă în ceața groasă și întunericul trecutului am mai vrea să regăsim pe cineva drag, să îmbrățișăm cu patimă clipe de mult consumate… Dar nu, anii în goana lor nu întreabă nimic, doar trec… Unde se grăbesc așa, oare?! Oh, dacă n-ar mai trece anii!… Îmi dau seama că până la urmă nimic nu contează în viață în afara clipei pe care o trăim. În rest nimic. Doar clipa… Și cât de puțin le ia oamenilor să piară și clipelor să treacă! Rămân nemișcată și sorb imaginile care mi se derulează în fața ochilor, amintindu-mi, amintindu-mi… Mai mult de atât, parcă, n-am avut niciodată. Doar amintirea a ceea ce a trecut, mereu un „rămas bun” adresat către ieri și uimirea, neputința în fața timpului care nu stă în loc, a anilor ce se tot înmulțesc, mereu unul mai mult, mereu… mai puțini rămași. Cum au mai trecut! N-am crezut că așa repede trec anii… N-am știut.
Astfel că mă întreb acum, dacă mi s-ar da o clipă pe care să o umplu cu orice din trecut, oare ce aș alege?! Cum aș vrea să fie ea… pe care mi-aș dori să o repet?!… Pe care aș izbuti să o prefer din atâtea?!… Dacă aș avea în plus o clipă, aș vrea să mă poarte departe… spre acele zile întregi și pline în care n-am știut ce înseamnă cu adevărat viața. Zile de la început de drum… Zile în care nu simțeam frigul, nici trecerea vremii. Toamne ruginii când frunzele zburau în vârtejuri molcome, purtate de un vânt răcoros pe ulița din sat, când farmecul nu pierise încă, iar eu nu știam de dezamăgiri și minciună, ură sau durere, locuri și oameni care pot să fure întreaga liniște a nopții, inimă frântă, ci doar sinceritate. Sinceritate! Un cuvânt atât de singuratic acum! Așa aș umple eu acea clipă… Să mă aflu din nou în mijlocul oamenilor dragi, părinții mei și frații… sora mea și acele păpuși… Întoarsă la zilele simple din copilărie când nimic altceva nu conta în ochii mei decât râsul. Oh, câte aș mai face altfel de acolo încoace! Și pe câte nu le-aș mai face deloc, niciodată. Chiar niciodată… Aș trăi zilele altfel… toate acele momente pe care nu le-am luat în seamă și clipe uitate prea curând… Cât timp pierdut! De care însă nu mi-a păsat atunci. Că trece, că-i irecuperabil sau că-l voi vrea înapoi… Am crezut că mereu voi păstra tot ce aveam atunci. Dar anii trec, zilele se scurg… amintiri pălesc, bucurii și tristeți, toate pier în întuneric, oameni uită oameni, și uite-așa trece viața, tot trece… Absolut toată viața unui om. Noi –în acest mare Univers, stele pe Pământ, ne stingem.

Prea repede a mai trecut un an. Îmi spun îngândurată, mai făcând un pas pe puntea către următorul. Atunci știu că orice am face, oricât ne-am strădui, nu putem schimba nimic, trebuie să ne plecăm în fața destinului și a vremii… Pentru că timpul nu cunoaște mersul îndărăt. Pentru că așa a fost concepută viața: mereu să mergem înainte, dar nu și înapoi. Pentru că… pentru… Iar atunci simt că luptăm degeaba, că nimic nu duce nicăieri, nici un drum, nici o luptă, nici un vis… Că ar trebui să fim la începutul drumului, dar că simțim adesea că suntem la sfârșit și că n-am găsit nimic. Pe urmă totul e neclar și nu mai înțelegem. E doar viața. Poate găsim anumiți oameni și obținem tot ce ne dorim, poate că nu îi găsim, dar viața merge înainte și ne obligă să înaintăm cu ea. Fericite sau nu, zilele trec. Pe parcursul lor noi învățăm, creștem… ne schimbăm, devenim din copii adulți, râdem mai puțin poate, ne frământăm mai mult, totul ia amploare, totul se complică, dintr-o dată lucrurile mici au importanță și cele mai multe capată un sens.  Ajungem să ne cunoaștem pe noi înșine mai bine.

Așa am crezut și eu, că mă cunosc pe mine și pe ceilalți, am crezut că nimic nu va putea veni între noi, căci, până la urmă cât putem fi de diferiți!?… Că voi găsi omul potrivit și vom îmbătrâni împreună, fericiți toți la un loc, când de fapt despărțirea era doar la un pas distanță. Toți avem în față o singură viață; mergem înainte… ne oprim… ne întoarcem înapoi… ezităm… mergem înainte din nou, ca să ajungem… cine știe unde?!…    Uneori ne este teamă, uneori ne ascundem, alergăm…, uneori cădem la pământ și impactul e diferit pentru fiecare, unii putem câștiga, alții știm doar pierde. Dar nici unul nu putem cunoaște sigur ce se întâmplă cu adevărat în sufletul celuilalt, cum simte acesta durerea, cum își duce acele războaie, câte lacrimi plânge și câte oprește chiar înainte să-i curgă. Nu știm dacă vom merge împreună până la sfârșit sau numai o vreme, dacă e omul potrivit, dacă e cel care ar trebui… cel de care avem nevoie.

Îmi amintesc cât de diferit am văzut tot restul lumii cu ani în urmă, atunci când încă mai speram că întâlnind pe cineva și dăruindu-mă pe de-antregul lui, vom deveni unul. Amândoi o singură pesoană. Am încercat să devin acea persoană, mi-am concentrat toată iubirea, toată capacitatea  de expansiune către el, încercând până la ultimul efort să îndepărtez barierele existente între noi și să-mi topesc sufletul cu al lui. L-am atras către mine și am încercat cu toată puterea mea să îl leg pentru totdeauna, străduindu-mă să îl cunosc până în cele mai adânci cute ale sufletului, nădăjduind că se poate, și să mă fac cunoscută la fel. Am încercat să fac totul bine, fără vorbe grele, fără greșeli… fără să ne punem piedici. Și au fost atâtea lucruri însemnate pe care am vrut să le spun… și altele mai însemnate pe care am vrut să le aud de la el, dar toate au rămas nespuse. Știam că peste o oră sau peste o zi, avea să fie prea târziu. Așa a fost, căci n-am mai apucat să ni le spunem. Timpul rezervat nouă a trecut, cortina era deja căzută. Cu adevărat nu ne-am aparținut niciodată. Și cât am vrut! Cât am vrut! Ce multe lucruri de spus… și să fie prea târziu… Vorbele care-mi ardeau buzele au rămas nerostite. Era un drum terminat. În viață se termină atâtea! Am realizat că între mine și restul lumii este o barieră pe care nimic nu o poate dărâma, pentru că toți suntem străini între noi, iar ceea ce încercam să fac era imposibil. Eu stăteam de o parte a barierei, iar de cealaltă parte întotdeauna el. Între doi este mereu o prăpastie adâncă și nici o putere din lume nu o poate umple sau să o treacă, un loc straniu și gol, chiar mai inaccesibil decât un munte care arde vâlvătaie. Doi –oricât s-ar iubi între ei, nu se cunosc niciodată pe de-antregul, nu știu nimic despre ce se zbate înăuntrul lor. Oricât de mult s-ar iubi, oricât de strânsă ar fi legătura dintre ei, nu vor putea deveni o singură persoană niciodată. Până la urmă, nu sunt nimic mai mult decâ doi străini – care se cunosc cât de cât între ei. Relațiile dintre aceștia fiind doar simple zgârâieturi, chiar și cele mai profunde. Doar că acestea lasă în urmă cicatrici…

Ce a lipsit?! Ce n-a fost acolo?! Mă întreb, amintindu-mi timpuri când ne despărțea doar o șoaptă, iar noi știam să privim destul de departe și puteam ști că orice ne-ar aștepta acolo, vom  găsi împreună. Timpuri când viața însemna Joseph, Claudiu sau George… iar apoi să caut drumul înapoi, însă să nu îl pot găsi. Să revăd exact locul unde nodul s-a rupt, să-mi amintesc cum s-a destrămat și cum mi-au rămas pe urmă doar speranțe năvălind către mine ca o promisiune de demult. Fiindcă el, oricare dintre ei, n-a fost niciodată al meu, tot. Chiar și în acele nopți pierdute în eternitate, când ne aveam aproape și credeam că ne aparținem, eu eram lăsată uneva la marginile vieții lui, iar el… într-un loc la fel de departe. Ce n-a existat între noi?!… Pe urmă îmi amintesc bătăile de inimă… în acele clipe efemere, iar trecutul e undeva departe, inaccesibil acum. Ce n-a existat între noi?!… Dar știm prea bine; așa cum cineva a spus „noi suntem doar niște bieți robi ai destinului, înlănțuiți cu sârme tari în uriașele străfunduri ale soartei întunecate, pe care numai arareori o întrezărim, în străfulgerări nemiloase, întocmai ca acum”. Ce am fi putut noi face?! Cum să ne împotrivim?!… Fiecare din noi eram doar o simplă țintă a destinului. Și doar atât. Iar pe fiecare ne așteptau alții înainte. De altfel nu îmi pare rău pentru nimic. Nu îmi pare rău că ne-am dovedit a nu fi doi care să ne aparținem între noi și care să nu caute în alte părți nimic altceva, nu-mi pare rău că nu a fost acolo când aveam mai mare nevoie, că nu a prețuit clipele, și așa puține, rezervate nouă. N-a știut, oare, că nimic din ce trăiam atunci n-avea să se întoarcă?! Nu-mi pare rău nici că am suferit pentru el, nu-mi pare rău că l-am iubit și că el n-a meritat întotdeauna astea. Că am irosit atâtea nopți gândinu-mă la el, și lacrimi, când de fapt… Nu-mi pare rău că nu am fost noi cei care vor megre până la capăt, că s-a sfârșit… Nu-mi pare rău că azi are drumul lui și că a uitat… Că a fost totul frumos doar pentru o vreme sau că am încercat, iar și iar… fără să știm că era doar uitare dincolo de orice gânduri. Că trăiam un vis care nu putea decât să piară… Pentru nimic din toate astea nu îmi pare rău. Un singur lucru regret: că l-am cunoscut atunci când încă mai credeam în vise. Și, cam atât despre regrete. L-am iubit cât a fost lângă mine, am făcut orice atunci, dar când n-a mai fost nimic de făcut, am uitat! Am mers și eu mai departe. Și am uitat de tot. Deoarece știam că va veni o vreme cănd cineva o să aibă într-adevăr nevoie de mine.

 

Așa am pornit în viață, tânără și încrezătoare, fără să știu nimic. Acum știu ce înseamnă… Acum știu… Știu cum e să simți locuri goale. Știu cum e să tot cauți să le umpli… În fiecare țară unde m-am oprit, pe fiecare drum pe care am umblat, mereu am căutat și am tânjit să găsesc ceva… care să schimbe totul, să umple golul… care simțeam eu că persistă, am vrut să dau de locul unde să fiu împlinită, iar apoi să nu mai caut. Dar poate că, într-adevăr, drumurile sunt făcute doar pentru călătorii și nu pentru destinații sau împliniri. Oarecum, toate au fost drumuri care n-au dus nicăieri, căci peste tot am găsit și mai multe locuri goale, și mai multă singurătate, în ciuda multor oameni buni pe care i-am cunoscut și a locurilor minunate pe care le-am descoperit, dar de care mă despărțeau mereu și viața și destinul. Trăiam parcă în afara lor. Acolo… dar nu chiar. Acolo, dar departe. Pe urmă, mă vedeam pornită să ajung într-un alt loc unde să cunosc alți oameni și unde să caut să găsesc… și să umplu același gol, să potolesc aceeași neliniște și aceeași sete, aceeași neîmplinire. Totuși, pe câteva din aceste drumuri încâlcite am cunoscut și puținii oameni, unul, poate doi, care intrând în viața mea să schimbe totul; poate nu chiar așa cum am visat, nu tocmai cum am vrut, dar suficient cât să schimbe cursul vieții. Și chiar dacă niciunul n-au reușit să umple veșnicul meu gol, am învățat totuși din toate, am rupt inimi, am avut-o ruptă și eu, am văzut că uneori poți pierde chiar ce ții mai strâns în mână, niciodată ceea ce lași de bună voie. Alteori… Pierzi oricum.

Acum, privind la fotografiile mele împrăștiate prin apartament, mă întreb unde e fata aceea, care părea să fie pregătită pentru orice? Destul de puternică pentru a înfrunta tot ce avea să vină… suficient de ambițioasă pentru a nu da înapoi de la nimic… Și cât de mare a fost elanul care m-a aruncat atunci spre fiecare „mâine”!… făcându-mă de neclintit în hotărâri și decizii. Așa am crezut că eram. Dar asta a fost demult. Astăzi îmi doresc cu naivitate să mă pot strecura în una din acele fotografii, să mai pot zâmbi la fel de ușor, să mai cred în fericire iar și încă o dată să simt ce am simțit atunci. Vreau să fiu puternică din nou, sigură pe mine și hotărâtă, vreau să fiu dornică de-a începe de la capăt și convinsă că, oricât de greu ar fi, am să reușesc. Vreau să simt că pot. Cândva am fost toate astea. Atât de pornită către viitor încât nimeni și nimic nu mi-au putut sta în cale sau să mă atingă. Aveam plăsmuită propria lume care să-mi inspire încredere, nu depindem de cuvântul celorlalți și nu trăiam după criteriile lor. Eram doar eu și visele mele. Am fost puternică atunci. Și asta a fost de ajuns. Așa gândesc eu despre mine când privesc înapoi. Dar, într-adevăr asta a fost demult. Când eram atotștiutoare. Când mâine era doar un cuvânt. Era doar o lume necunoscută. Dar viața schimbă felul cum vedem lucrurile, nu-i așa?! O vreme suntem mulțumiți să dăm și să primim, e ”fun„ și e ușor, pe urmă luăm lucrurile în serios, vrem să știm concret, să auzim în cuvinte. Jocul s-a terminat.

Apoi, ne tot întrebăm ce este iubirea, stabilim reguli și tipare cum ar trebui să fie, o dezbatem, o comentăm, fiecare cu părerea și versiunea lui, fiecare după cum a simțit-o el. Pe urmă încercăm să stabilim care ar fi  iubirea și care dragostea, unde stă diferența dintre ele, unde se leagă, iar aici își spune din nou părerea fiecare. Dacă e să răspund eu, iubirea are atîtea forme, câte momente sunt în timp… și nu vom exista doi care să o simțim exact la fel. Adevărul e că iubim toată viața pe cineva, nu a trecut o clipă în care să nu fi iubit, fie ne-am iubit părinții sau copiii, fie ne-am iubit doar pe noi înșine… iubitul\iubita sau aproapele… iubirea pentru Dumnezeu… Iubirea însă e veșnic acolo, ca un foc care arde continuu și precum flăcările acestuia sunt de diferite forme, la fel este și iubirea. Poate este emoția și sunt fiorii primelor întâlniri, sunt primi ani când totul e cum ar trebui să fie, poate e ce rămâne după ce sentimentul de a fi îndrăgostit s-a consumat, ceea ce prinde rădăcini și nu arde cu o flacără mare până ce se stinge, ci arde domol și domol, fără oprire, o flacără ce rezistă mereu, fără să se stingă vreodată, fie ea pentru frate, părinte sau necunoscut. Iubirea e poate sacrificiul și renunțarea la sine… e să trăiești mai mult pentru altul decât pentru tine. E ce ne dă strălucire și ne ține în viață.

Încă o noapte trece; stau întinsă în pat. Am senzația că dorm, dar sunt trează. Mă gândesc la mine, cea din trecut și la toate visurile de odinioară… în urma lor a rămas doar întunericul, s-a așternut tăcerea, singurătatea… Și gânduri. Multe gânduri. Erau vise îndrăznețe atunci… Pe vremea aceea inima nu știa să se frângă și să doară. Nu știam ce înseamnă să suferi infinit. Căci în acele lumi perfecte nu există greșeli. Nu ca în viață. Dar de ce nu ne putem opri niciunul acolo?! De ce atunci când încă mai visăm ne dorim cu disperare să ne îndepătăm cât mai mult, ca să putem vedea totul mai clar, fugind grăbiți în lume unde analizăm și despicăm firul în patru, până când nu se mai alege nimic de acel vis?! De ce ne place să știm exact încotro ne îndreptăm, să dăm un nume fiecărui sentiment, de ce, mai devreme sau mai târziu, revenim la realitate încetând să mai plutim și să gustăm momentul?! De ce renunțăm să mai visăm acele vise?! De ce ne forțăm să ne trezim?!… Iar acum atâtea gânduri irosite… Toate aruncate de timp în acel tomberon uriaș al vieții, ca un mănunchi de paie uscate, unde fiecare fir prețuiește o amintire și spune o poveste. Dorințele copilăriei și focurile promițătoare aprinse într-un joc de-a dragostea, speranțele ce năvălesc ca un vânt care aduce mai apoi furtuna în inimi și neliniștea, amăgirile care vin, greul dar și frumusețea, anii care ne marchează pe rând, ca și iubirile neîmplinite, de altfel. Ca și toate visurile care nu se vor adeveri niciodată. În tot acest timp fiecare își cunoaște povestea sa și trăiește iubirea în felul lui. Unii spun că iubirea adevărată nu există, alții susțin că ea ar fi pasiune la început, însă mai târziu doar obișnuință. Mulți spun că iubirea vine cu timpul, după ani mulți petrecuți în doi. Eu spun că… iubirea trăiește veșnic!

M.

 

În Jungla vieții mele

ma.ko

     Mai arunc o privire. Tot acolo… în urmă… Tot în trecut. Intrebându-mă dacă vom avea vreodată mai mult… câteva minute, o oră, anotimpuri și vise, care să se ridice mai presus de tot de până atunci, vreo șansă de-a întoarce înapoi o pagină, de-a schimba cursul unui drum, de-a alege alte direcții! Iar atunci văd oamenii, țăranii mei dragi; ei toți par să aibă atât de puțin și totuși atât de mult… atât de puține vise… atât de puțin timp… speranțe la fel… și par totuși mulțumiți. În timp ce eu, neliniștită și neîmplinită mereu, făcând parcă mici salturi către acel loc din când în când, tăcută oprindu-mă acolo pentru o vreme, îmi las inima să alerge printre toate amintirile adunate în acel loc, și apoi plec din nou către o altă viață, către o altă lume, oarecum… tot căutând, tot vrând mai mult. Roit… sora mea și eu i-am spus întotdeauna „Roit city” (orașul Roit) în amuzament, deoarece Roit n-a fost și nu va fi niciodată ca un oraș, ba dimpotrivă este un sat mic cu oameni obișnuiți, fiecare casă foarte asemănătoare cu cea de lângă ea, cu excepția culorilor pe pereți și garduri, aceeași simplitate amestecată cu sărăcie, iar peste toate frumusețea simplă a naturii, or și aceea atât cât poate fi într-un loc fără munți sau mare, fără pădure, un lac, clădiri arhitecturale sau orice care să „strălucească”, totuși satul nostru are farmecul și identitatea sa proprie, oamenii săi unici care să îl facă special.                                              

Trecând pe lângă casele orânduite în șir, întorcându-mă de la autobuz, adesea îmi imaginam oamenii dinăuntru –pe majoritatea îi știam după nume, înfățișare și personalitate –și lucrurile pe care probabil le făceau la acea oră, majoritatea aceleași lucruri ca și în casa noastra; femeile coc simple plăcinte din cartofi sau varză, timp în care într-o altă oală de lângă fierb mâncarea pentru porci, bărbații probabil urmăresc știrile la televizor, apoi poate că ies afară să dea de mâncare animalelor și să curețe sub ele, udă legumele în grădină, în timp ce copii murdari și neastâmpărați se joacă în jur cu știuleți de porumb în mâini sau jucării rupte demult, făcând gălăgie și alergând enervant o pisică și mai murdară, care stă prin jur doar în speranța de-a șterpeli câte ceva de mâncare. Îmi imaginez zilele de iarnă așa, cu focul cald arzând în sobele vechi și demodate, iar femei bătrâne croșetând pe un scaun lângă ele, își povestesc alene aceleași povești și amintiri deja spuse, mai apoi câinii care latră în curtea fiecărei case, pe urmă îmi imaginez frumoasele primăveri care urmează, când totul revine la viață, încărcate parcă cu noi speranțe și vise… flori și raze de soare; exact cum au fost odinioară, exact cum îmi amintesc trăindu-le.                  

Acestea erau zilele când oamenii ieșeau pe rând din case și se așezau pe banca din uliță, bănci care se găsesc și azi în fața fiecărei case, așteptându-și animalele să se întoarcă din câmp unde au păscut peste zi sau doar să se odihnească și să privească în jur la cine trece pe lângă ei, pe jos, în căruță ori pe bicicletă, rareori și în câte-o mașină, în timp ce țiganii satului stau direct pe iarba verde, râzând și înjurând, certându-se și lovindu-se între ei… așteptând cu nerăbdare încălzirea vremii ca să alerge la Crișul din sat pentru a se scălda și să se spele… căci îi vedeam adesea săpuniți din cap și până în picioare, după care se aruncau chiuind în apa rece a Crișului. Și toți acești oameni, tineri si bătrâni, noi toți… trăind câte o zi fericită ici și colo… în Roit… mai târziu în alte locuri… poate atât primim, poate atât ni se dă din tot ce merită avut în viață, câțiva ani, câteva zile, câteva momente… ici și colo…                                                         

Mai târziu, de fiecare dată când voi pleca din acest sat mergând spre cealaltă casă a mea din oraș, sau alte dăți mult mai departe, într-o altă țară, voi simți o tristețe adâncă și o durere ciudată în sufletul meu, pentru că las totul acolo și pentru cât timp din nou! E ca și cum ar rămâne în urmă singuratic, un sat mic și sărac, undeva în lumea mare. Iar în aceste momente și în cele mai grele clipe ale mele, întotdeauna m-am imaginat fiind înapoi acolo, pe banca din stradă, observând în tăcere fețele familiare ale trecătorilor, cu nici o grijă pe Pământ, cu nici un plan și nimic de făcut, sau locuri în care să ajung, ceva spre care să mă grăbesc, nimic să anticipez sau să tânjesc după, doar acolo, pierdută în lumea mea, eu… una din mulțimea lumii, în acest mare Univers… așa cum am făcut și în trecut, când n-am știut ce înseamnă astfel de clipe, nici să le apreciez. Cred că acel loc, exact acolo, acea casă de la țară, deși am avut mai multe case mai târziu –și apartamentul din oraș, mândria mea și truda mea –au fost „casele vieții mele”, locul unde e mai mult decât tencuială și vopsea pe pereți, locul spre care privesc mereu înapoi.                                                

Nu mă înțelege greșit, au fost cu siguranță și zile în care am urât să fac munca necesară acolo: să mătur amândouă ocoalele casei și în stradă până către drumul care trece prin sat, să vopsesc cu var alb trunchiul copacilor și bordura sanțurilor la apropierea sărbătorilor de Paști, sau să culeg toamna porumbul din grădină, la adunatul cânepei era cel mai rău… apoi era sfecla de zahăr, culesul cartofilor și strânsul lucernei, mersul în atâtea rânduri la săpatul pământului primăvara târziu etc, iar în anul următor totul de la capăt, toată munca de care am crezut adesea că nu voi scăpa niciodată, deoarece voi face numai asta tot restul vieții așa cum au făcut și părinții mei, părinții lor la fel și cei dinaintea lor, muncă fizică care nu a fost „o plimbare în parc” de cele mai multe ori, dar care aparține însă vieții trăite la țară. Or eu am făcut totul cu resemnare, oarecum știind înăuntrul meu că nu va fi pentru totdeauna. Astfel, sunt astăzi departe de toate acele momente despre care am scris, în timp și în spațiu… Știind fără îndoială că nimeni, nici copiii mei, nici copiii celor ce încă mai locuiesc în sat, nu vor mai trăi niciodată zile ca acelea, deoarece lumea s-a schimbat, iar aceste vremuri sunt în urmă apuse definitiv ca o lumină stinsă pentru totdeauna, împrăștiate ca frunzele salcâmilor pe ulița din sat în zilele reci de toamnă…

Privind în urmă la drumul pe care l-am parcurs de acolo și până aici, cu toate grijile de atunci și situațiile încâlcite în care m-am aflat uneori, cu ce am crezut că este important și vital, speranța oarbă, neînfricarea… nerăbdarea de a-mi găsi locul meu propriu în lume, realizez oarecum zădărnicia atâtor nopți nedormite în încercarea de-a pleca undeva, de-a realiza un vis, de-a avea pe cineva… când tot ce-am adus aici cu mine sunt de fapt amintiri… și ne văd pe noi toți în lupta vieților noastre, alergând în toate direcțiile, zi după zi, neîncetat, ca furnicile într-un mare mușuroi, prinși în graba și-n capacana vieții. Și ce face ca totul să merite!?… Probabil că totul a fost necesar tocmai ca astăzi să pot avea toate aceste amintiri… dar aș fi putut să mă stresez mai puțin, să râd mai mult, să plâng mai rar… Aș vrea să știu exact câte curcubee am văzut?!… În câte primăveri am mers la cules de ghiocei și viorele pe malul Crișului în sat, câte frunze de frăgar am strâns pentru viermii de mătase de la școală și în podul casei noastre, de câte ori m-am urcat numai ca să bâzâi stupurile viespilor ce creșteau acolo?!… Sau câte ciori am urmărit cu privirea când se înălțau spre cer în toamnele cenușii și reci, întocmai ca rugăciunile bătrânilor din sat pentru ploaie în zilele toride și secetoase de vară…! Atâtea amintiri ale atâtor zile cu apusuri magnifice de soare, amintiri a câtor zile demult apuse, toate ferecate în inima mea!  Precum un pod peste vreme… acești ani, îi văd. Soțul meu va spune mai târziu, în momentele mele ca cestea, că sunt „afară”, adică nu prezentă aici, în realitatea noastră, ci undeva acolo afară, într-un loc numai al meu: „Mami e afară din nou!” –Apoi se va uita la fiul nostru și împreună își vor da ochii peste cap în gluma. Însă aceasta este amintirea altei povești, dintr-o altă vreme, al unei…diferită eu. Amintiri… Ceea ce iau cu mine mai departe, de aici și din viață.                                                    

Da, privind în urmă la drumul parcurs… dacă aș putea să le număr, poate am trăit zece… douăzeci… de zile în care să mă trezesc dimineața plină de încredere și veselie, fără nici un motiv, pur și simplu fericită, fără să-mi doresc mai mult, fără să cer absolut nimic, atât, dar poate tocmai atât este nevoie pentru a face tot restul să merite. Toată acea alergătură după succes și bani, după atenție, alergătură după iubire și să obțin acel vis, o carieră… să construiesc o viață mai bună, să văd mai multe… să experimentez mai profund… graba mea spre viitor și mereu un ceva de acolo…                                                                               

Astăzi pot spune că nu mai alerg și nu mai caut besmetică ceva, nu mai alerg după nimic, pur și simplu alerg către ceva, către un loc unde să mă găsesc pe mine, acel loc unde sa fiu în întregime eu și unde nu mai e nevoie să alerg, unde să știu exact cine sunt, acolo unde pot doar să stau, fără să fac nimic, fără să spun nimic și să pot să-mi răspund, unde să n-am întrebări fără răspuns, unde să nu mai conteze…  Iar dacă acel loc poate fi găsit… Către acolo alerg și îl voi găsi și eu, deoarece dincolo… restul nu mai contează. Căci probabil așa e firea omului, vrea să plece cât mai departe să tot descopere lumea, atras de necunoscut… și când are toate astea, tot ce vrea e să se întoarcă înapoi și atunci descoperă că nu mai poate; apoi se simte gol și bătrân, ca și cum partea cea mai importantă a vieții a trecut deja, iar trenul dus nu-l mai poate întoarce înapoi și e uitat astfel în ultima lui gară. Iar acest gând mă întristează și nu vreau să fi ajuns în ultima mea gară, nu încă.                                

Asta gândesc azi, acum, poate mâine sau într-o altă zi nu voi mai gândi la fel, s-ar putea ca altceva să conteze, știu doar că mi-a ajuns să caut și să clădesc, mi-a ajuns să descopăr și să vreau mai mult, azi vreau doar să trăiesc clipe lungi și viața. Nu știu dacă anumite căutări nu mai sunt la fel de importante ca pe vremuri doarece am găsit deja, că am trecut pe acolo sau pentru că sentimentul nu a fost ceea ce m-am așteptat, uneori mai mult dar de cele mai multe ori prea puțin, nu știu dacă m-am schimbat, m-am săturat de toate între timp sau doar am îmbătrânit, îmi place să cred că m-am maturizat și că am înțeles pe parcurs ce merită căutat, ce are rost până la urmă să fie găsit, care raspuns și care drum… Care vis păstrat… și că am întâlnit oameni pe care să nu-i mai vreau acolo și oameni care să rămână orice ar fi, că am aflat –fără să îmi dau seama, ce contează cu adevărat pentru mine, ce rămâne în urma a toate, ce trebuie și merită prețuit, ce a fost timp și luptă, dar că a trebuit făcut… timpul să treacă, luptele și încercările să mă învețe, anii să-și mărească numărul, să fie mai greu acum dar și mai ușor, să nu mai doară multe la fel, să doară altfel, să știu că totul se rezumă doar la poze în album… și că vor mai fi în timp, ici și colo, pe drum alte poze, și poate că într-o poză voi zâmbi, iar cineva privind să știe că acel zâmbet poate însemna defapt orice, dar orice ar însemna cineva să-mi audă vocea, să-mi citească în priviri tot ce aș vrea să spun dar nu rostesc niciodată, tot ce rămâne nespus. Să știe ceva despre durerea care nu doare, ci care te schimbă pentru totdeauna, iar atunci uiți cine ești și cine vrei să devii, să știe că am trăit-o și eu, să-mi bănuiască măcar zecii de ani trăiți captivi acum în inima mea și cum uneori tot ce pot să-mi amintesc sunt lucrurile care nu mi-au reușit și oamenii care m-au rănit mai mult… Și un vis deja rămas în trecut. Iar atunci zâmbetul se stinge și aud din nou vocea altor oameni repetându-mi să îngrop trecutul, să îl las să se ducă, să nu-l tot trag îanpoi. Adevărul e că am auzit de câteva ori fraza –să lăsăm această parte din trecut în urmă și să ne amintim doar lucrurile bune… să lăsăm trecutul în urmă… Ei bine, la mine nu a funcționat asta niciodată, trecutul sau îl lași totul în urmă și nu mai privești înapoi niciodată, sau te resemnezi să ți-l amintești pe tot, nu poți decide, nu poți selecta bucăți pe care să ți le amintești din el; eu iau trecutul cu mine, îl port cu mine oriunde mă duc, căci acolo am și momente prețioase și oameni dragi mie, poate chiar printe multe care aș vrea să le uit. Iar de amintit iți vei aminti oricum, poate mirosul unui parfum… poate gustul unei mâncări, cum se leagănă o frunză în vânt… un zvon auzit, sau privirea pierdută a unui om ce ți-a ieșit în drum, căutător de suflete și el…

M.

 

 

Numai în moarte prinde viață timpul

mari

    Ce-ar fi să ne oprim o clipă? Ce-ar fi să ne dăm de-o parte, ce-ar fi să ne imaginăm că lucrurile stau altfel? Că țara e condusă de oameni capabili și că aceștia nu ne fură între ei, că nu recurg zâmbitori la minciuni și manipulare în goana lor de a-și atinge scopul, că politica e o carte sfânta pe care o citesc toți din scoarță-n scoarță, să ne imaginăm că răul și violența nu există pe Pământ și nici lupte nu se dau între popoare, ce-ar fi să ne imaginăm că nici florile nu se ofilesc, copacii nu își schimbă frunza, iarba nu este călcată în picioare, să ne imaginăm că nu avem copii orfani și nici bătrâni abandonați și fără pensii, că privirile reci nu dor, că vorbele aspre nu rănesc, să mergem mai departe și să ne imaginăm că singurătatea nu mai doare, greul nu apasă, problemele s-au șters, că lacrimile sunt doar roua ce spală verdeața dimineții, că râsul umple viața, banii nu există și că muncim toți numai din plăcere, că iubim tăcerea și facem loc liniștii să creeze lucruri însemnate și mărețe, să ne imaginăm că știm că numai în moarte prinde timpul viață, că anii ce trec doar măsoară vremea și, într-adevăr, nimic nu se sfârșește până nu-i sfârșit, că totul e posibil, că nu există nu se poate… Să ne imaginăm apoi că fiecare suntem unic, în orice fel, în orice clipă, că vrem toți aceeași liniște și pace, că soarele nu urcă pe cerul nostru degeaba în fiecare dimineață, că-l observăm, că știm aprecia, că nimic nu ne poate dărâma nici să ne pună piedici, că nimeni nu se pierde-n moarte ci doar se regăsește-n Univers, că suntem una cu cerul și pământul, și viața are totuși sens și însemnătate, deși nu-i înțelegem noi mereu mesajul. Iar apoi, dacă descoperim că nu ne mai putem imagina toate aceste lucruri, haideți să pretindem că de fapt nu sunt așa cum sunt, să le ignorăm și să nu le dăm voie să ne încrunte, să le lăsam pe ele de o parte și să ne clădim lumea noastră, fiecare așa cum ne-o dorim și am descris-o. Acolo să lăsă clipele să repornească, ceasul să-și reînceapă bătaia, timpul să-și continue mersul, viața să-și urmeze cursul. Poate am trăi toți mai bine dacă fiecare ar rămâne doar în cochilia lui, în cercul său de lume, fără a păși vreodată afară, fără a intra în lumea celuilalt să scormonească, să-i tulbure apa și să facă valuri. Iar de acolo să dăruim, să împărțim, totuși, să trăim unii prin ceilalți, să ne completăm unii pe alții, fără teamă de efecte, fără grija unor reproșuri și regrete, să consolidăm o punte către omul de dincolo, un canal de legătură către lumea și locul în care nu suntem noi, dar am putea să fim, am vrea poate, ar fi trebuit… Deoarece trăim adesea pe scena altor oameni, visând la viața lor, vânând mici clipe de împlinire într-un loc care nu-i al nostru, într-un destin ce nu-i creat pentru noi, dar circulând în perimetrul acesta strâmt de la un pol la altul, parcurgând astfel drumul ales destinului nostru și purtând făclia în mână până la capăt indiferent de câte obstacole vom întâmpina pe parcurs și câte vremi și vânturi  vor veni să-i schimbe cursul și să-i diminue flacăra. Mereu păstrând în minte drumul către locul, nu unde să ajungem, ci unde am trecut deja, căci fiecare avem un loc unde am lăsat o parte din sufletul nostru, nu pentru că l-am uitat acolo, ci pentru că acolo s-a simțit fericit, cu bune și cu rele am trecut peste toate, fără să ne lăsăm daborâți, fără bonusuri și fără ajutor, am trecut peste multe în timp, trecând prin multe locuri… altele vor urma… Locuri create parcă pentru sufletul nostru, chiar dacă printre altele de care să fugim, locuri spre care să ne dorim mereu să aruncăm o privire peste umăr, și să o facem, iar pe drumul înapoi să găsim de fiecare dată acel popas unde ne-au rămas mici bucăți din inimă, mici frânturi din suflet, și numai adunându-le, potrivindu-le la loc să ne simțim din nou întregi. Pentru că, poate așa e făcut omul, nu uită niciodată locul unde a visat, unde a plâns, unde a crezut din nou…  Și nici cum să se întoarcă înapoi. Pentru că, oricât am fugi, uneori avem nevoie ca să ne întoarcem, tot așa cum avem nevoie de oameni, să primim de la ei, să dăm și noi, până când, nici unii nici ceilalți, nu mai avem nimic de dat, pentru că tot ce am avut am dat deja. Și toți am primit câte ceva. Fiecare persoană din viețile noastre are ceva care să-i amintească de noi, unii un vis, alții un gest, un zâmbet dimineața în zori, o mână caldă pe obraz, poate un simplu act de tandrețe, o vorbă bună sau un sfat, un gram de iubire… Iar apoi vine mâine… întâlnim alți oameni, ne intersectăm cu altcineva și vrem să dăm ceva înapoi, căutăm și mai găsim un ceva mic, rămas acolo și dornic de-a fi împărțit. Poate nu va fi de ajuns, poate nu vor fi mulțumiți, căci nu îi știm nici unii valoarea, căci nu e mare lucru, nu e mult, e doar… sufletul. Dar îl dăm și pe acela.

M.

În Zgomot și-n Tăcere

IMG_4037

Afară păsările cântă, soarele strălucește… Înăuntru sunt umbre și prea multe întrebări.

Eu nu mai sunt de mult cineva de douăzeci… Toamna a căzut parcă peste mine odată cu apropierea de patruzeci, ani la care nu m-am gândit niciodată, nu treceam mai departe de treizeci cu gândurile mele, iar acum, e ca și cum nu aș ști ce să fac cu mine… încotro să mă îndrept mai departe…

Caut să îmi potolesc framântările și să îmi găsesc liniștea în vârful unui creion. Scriu despre felul cum simt singurătatea de la o vreme încoace… Despre cum ea m-a pândit demult pe la colțuri, m-a așteptat la toate marginile vieții, veghind răbdătoare momentul în care să mă desprind de cei dragi, iar ea să mă găsească, să mă învăluie atunci când mă voi aștepta mai puțin. Atunci când poate voi avea mai puțină nevoie. Scriu despre timpul care a tot trecut, singură sau nu, un an s-a contopit cu altul… și altul… Am urmărit doar vise, umbre. Ca apoi să îmi doresc să fi ales mai altfel. Măcar uneori… Scriu despre toți anii în care cred acum că ar fi trebuit să-mi doresc mai puține și să rămân tot acolo, fixată în acel timp care să nu mai treacă. Despre doruri care mă cuprind și regretul că ar fi trebuit… ce altceva? Nimic, acum… Alți pași ai atâtor drumuri, care, ca și cei de dinaintea lor, să se prabușească în uitare și timp.

Despre cărări umbrite pe unde mă plimbam odinioară, învăluită în foșnetul vieții grăbite și dorința fierbinte de a-mi găsi piesa lipsă, iar abia mai târziu să realizez cât de neînsemnat a fost timpul petrecut cu unii și câtă importanță i-am dat eu, despre clipe lungi în care am așteptat în fața unor porți închise și toate acele drumuri pe care m-am târât, deși aș fi putut alerga, dacă… numai dacă…  Clipe în care mi s-au trasat condiții, iar eu le-am urmat fără să clipesc, fără să mă întreb dacă e bine.

Scriu despre acele momente când trupul mi se află într-un loc, iar sufletul îmi este departe, foarte departe… Și cu greu îl mai aduc înapoi.

Despre momentele în care ajung să înțeleg că nu voi putea scăpa de anumite dureri niciodată, că va trebui să învăț să trăiesc cu ele, că oameni îmi vor rămâne în suflet mult timp după ce timpul petrecut cu ei se va fi sfârșit de mult, că sunt lucruri pe care nu voi putea să le fac oricât aș încerca, dar că voi putea totuși să mă înalț spre locuri unde n-aș fi bănuit, să fiu mai puternică decât aș fi crezut… Că nu voi rămâne jos, indiferent de cât am fost lovită, că voi continua să respir chiar și atunci când va părea cel mai greu și dureros lucru de făcut, că e ok ca uneori să nu mă înțeleagă nimeni…

Că sunt mulțumită să fiu doar eu cu mine, o vreme.

Scriu despre cum simt uneori că am juca roluri toată viața… Pretinzând că suntem siguri pe noi și în siguranță, pretinzând că știm ce vrem, pretinzând că știm cine suntem, încotro ne îndreptăm… Pretinzând că știm exact ce facem.

Pretinzând adesea că ne pasă, pretinzând că iubim, chiar… La un moment dat pretinzând că încercăm încă, deși am renunțat de mult și, jucând rolul mai departe, că am fi exact unde vrem să fim, că de fapt nu suntem de tot pierduți. Pretinzând că trăim… Și că am găsit fericirea…

Da, și scriu despre momente în care fac față greutăților construind alt pod peste ele cu ce mi-a mai rămas din vise, sperând că mai așteaptă și ceva minunat în față, atât de neașteptat și frumos încât să merite să mai trec și peste astea… Sperând că toată lupta nu a fost în zadar.

Iar scriind, realizez momentul când am învățat, exact acolo e… când am deschis ochii și am știut concret ce ar trebui să fac, exact ce voi încerca, chiar dacă s-ar putea să nu-mi iasă din prima. Locul unde am aruncat pentru totdeauna în umbră vremurile când nu era timpul potrivit pentru mine, când nu mai eram pregătită să ies în lume și să o înfrunt singură, când știam că nu pot. Căci astăzi, când scriu, sunt acolo, o înfrunt singură și e ok, uneori nici nu trebuie, deoarece sunt parte din ea… e lumea mea și nu îmi mai este frică, pot face singură orice. E jocul meu de-acum, doar eu stabilesc regulile. Ce pot să scriu?! Curajul atrage curaj, mereu.

Așa întorc pagina 365 din 365. Pregătită să închid acest capitol și să încep unul nou. Pregătită să las toate încercările prin care am trecut în această parte a cărții mele. Poate mă voi întoarce la acest capitol cândva și să privesc prin el, poate să văd cum m-a tratat viața pe atunci. Dar pentru acum… simt nevoia să îl închei și să încep altul cum pot eu mai bine.

Pregătită să îndrăznesc să-mi urmez sufletul și să dau o însemnătate aparte acestui nou an, acestui nou capitol și chiar dacă mai purtând unele bagaje din trecut, să îl fac să fie altfel.

Să nu las să se stingă acea mică flacără care contrează, acea parte din mine despre care știu doar eu, deoarece, știți… undeva printre lucrurile și obiectele din viețile noastre, suntem noi fiecare. Printre pantofii pe care îi purtăm și haina de firmă pe care o îmbrăcăm, printre poșete și eșarfe pe care ni le asortăm, succese, împliniri și reușite, printre toate acestea se află persoana din noi care înseamnă mai mult decât toate la un loc și pe care nu trebuie să o pierdem.

Persoana pregătită să își joace rolul așa cum ea singură alege, până la sfârșit.

Acel Eu pe care îl găsim fiecare când avem nevoie, când trebuie, indiferent că ne înconjoară mii sau că ne aflăm în pustietate, indiferent că ne învăluie cea mai pură tăcere sau cel mai asurzitor zgomot.

Acel Eu pe care îl ținem în viață în ciuda atâtor schimbări aduse de anii ce trec, pe care îl ferim de răutățile lumii, de vanitatea și ambiția noastră, de tot răul din jur și care ne ajută să pășim înainte când am dat de greu, care mai poate încă, care își amintește de trecut…

Acel Eu care este încă acolo și când ne apropiem de 40… Și când vom trece de ei.

Să ținem, așadar, în viață acel Eu, orice s-ar întâmpla cu noi pe parcursul vieții, să-l ținem viu chiar dacă ascuns, să-l păstrăm curat și neatins, să-l ținem tânăr.

Deoarece, precum Norman Cousins scria, tragedia vieții nu este moartea, ci ceea ce lăsăm să moară în interiorul nostru în timp ce trăim.

M.