În Jungla vieții mele

ma.ko

     Mai arunc o privire. Tot acolo… în urmă… Tot în trecut. Intrebându-mă dacă vom avea vreodată mai mult… câteva minute, o oră, anotimpuri și vise, care să se ridice mai presus de tot de până atunci, vreo șansă de-a întoarce înapoi o pagină, de-a schimba cursul unui drum, de-a alege alte direcții! Iar atunci văd oamenii, țăranii mei dragi; ei toți par să aibă atât de puțin și totuși atât de mult… atât de puține vise… atât de puțin timp… speranțe la fel… și par totuși mulțumiți. În timp ce eu, neliniștită și neîmplinită mereu, făcând parcă mici salturi către acel loc din când în când, tăcută oprindu-mă acolo pentru o vreme, îmi las inima să alerge printre toate amintirile adunate în acel loc, și apoi plec din nou către o altă viață, către o altă lume, oarecum… tot căutând, tot vrând mai mult. Roit… sora mea și eu i-am spus întotdeauna „Roit city” (orașul Roit) în amuzament, deoarece Roit n-a fost și nu va fi niciodată ca un oraș, ba dimpotrivă este un sat mic cu oameni obișnuiți, fiecare casă foarte asemănătoare cu cea de lângă ea, cu excepția culorilor pe pereți și garduri, aceeași simplitate amestecată cu sărăcie, iar peste toate frumusețea simplă a naturii, or și aceea atât cât poate fi într-un loc fără munți sau mare, fără pădure, un lac, clădiri arhitecturale sau orice care să „strălucească”, totuși satul nostru are farmecul și identitatea sa proprie, oamenii săi unici care să îl facă special.                                              

Trecând pe lângă casele orânduite în șir, întorcându-mă de la autobuz, adesea îmi imaginam oamenii dinăuntru –pe majoritatea îi știam după nume, înfățișare și personalitate –și lucrurile pe care probabil le făceau la acea oră, majoritatea aceleași lucruri ca și în casa noastra; femeile coc simple plăcinte din cartofi sau varză, timp în care într-o altă oală de lângă fierb mâncarea pentru porci, bărbații probabil urmăresc știrile la televizor, apoi poate că ies afară să dea de mâncare animalelor și să curețe sub ele, udă legumele în grădină, în timp ce copii murdari și neastâmpărați se joacă în jur cu știuleți de porumb în mâini sau jucării rupte demult, făcând gălăgie și alergând enervant o pisică și mai murdară, care stă prin jur doar în speranța de-a șterpeli câte ceva de mâncare. Îmi imaginez zilele de iarnă așa, cu focul cald arzând în sobele vechi și demodate, iar femei bătrâne croșetând pe un scaun lângă ele, își povestesc alene aceleași povești și amintiri deja spuse, mai apoi câinii care latră în curtea fiecărei case, pe urmă îmi imaginez frumoasele primăveri care urmează, când totul revine la viață, încărcate parcă cu noi speranțe și vise… flori și raze de soare; exact cum au fost odinioară, exact cum îmi amintesc trăindu-le.                  

Acestea erau zilele când oamenii ieșeau pe rând din case și se așezau pe banca din uliță, bănci care se găsesc și azi în fața fiecărei case, așteptându-și animalele să se întoarcă din câmp unde au păscut peste zi sau doar să se odihnească și să privească în jur la cine trece pe lângă ei, pe jos, în căruță ori pe bicicletă, rareori și în câte-o mașină, în timp ce țiganii satului stau direct pe iarba verde, râzând și înjurând, certându-se și lovindu-se între ei… așteptând cu nerăbdare încălzirea vremii ca să alerge la Crișul din sat pentru a se scălda și să se spele… căci îi vedeam adesea săpuniți din cap și până în picioare, după care se aruncau chiuind în apa rece a Crișului. Și toți acești oameni, tineri si bătrâni, noi toți… trăind câte o zi fericită ici și colo… în Roit… mai târziu în alte locuri… poate atât primim, poate atât ni se dă din tot ce merită avut în viață, câțiva ani, câteva zile, câteva momente… ici și colo…                                                         

Mai târziu, de fiecare dată când voi pleca din acest sat mergând spre cealaltă casă a mea din oraș, sau alte dăți mult mai departe, într-o altă țară, voi simți o tristețe adâncă și o durere ciudată în sufletul meu, pentru că las totul acolo și pentru cât timp din nou! E ca și cum ar rămâne în urmă singuratic, un sat mic și sărac, undeva în lumea mare. Iar în aceste momente și în cele mai grele clipe ale mele, întotdeauna m-am imaginat fiind înapoi acolo, pe banca din stradă, observând în tăcere fețele familiare ale trecătorilor, cu nici o grijă pe Pământ, cu nici un plan și nimic de făcut, sau locuri în care să ajung, ceva spre care să mă grăbesc, nimic să anticipez sau să tânjesc după, doar acolo, pierdută în lumea mea, eu… una din mulțimea lumii, în acest mare Univers… așa cum am făcut și în trecut, când n-am știut ce înseamnă astfel de clipe, nici să le apreciez. Cred că acel loc, exact acolo, acea casă de la țară, deși am avut mai multe case mai târziu –și apartamentul din oraș, mândria mea și truda mea –au fost „casele vieții mele”, locul unde e mai mult decât tencuială și vopsea pe pereți, locul spre care privesc mereu înapoi.                                                

Nu mă înțelege greșit, au fost cu siguranță și zile în care am urât să fac munca necesară acolo: să mătur amândouă ocoalele casei și în stradă până către drumul care trece prin sat, să vopsesc cu var alb trunchiul copacilor și bordura sanțurilor la apropierea sărbătorilor de Paști, sau să culeg toamna porumbul din grădină, la adunatul cânepei era cel mai rău… apoi era sfecla de zahăr, culesul cartofilor și strânsul lucernei, mersul în atâtea rânduri la săpatul pământului primăvara târziu etc, iar în anul următor totul de la capăt, toată munca de care am crezut adesea că nu voi scăpa niciodată, deoarece voi face numai asta tot restul vieții așa cum au făcut și părinții mei, părinții lor la fel și cei dinaintea lor, muncă fizică care nu a fost „o plimbare în parc” de cele mai multe ori, dar care aparține însă vieții trăite la țară. Or eu am făcut totul cu resemnare, oarecum știind înăuntrul meu că nu va fi pentru totdeauna. Astfel, sunt astăzi departe de toate acele momente despre care am scris, în timp și în spațiu… Știind fără îndoială că nimeni, nici copiii mei, nici copiii celor ce încă mai locuiesc în sat, nu vor mai trăi niciodată zile ca acelea, deoarece lumea s-a schimbat, iar aceste vremuri sunt în urmă apuse definitiv ca o lumină stinsă pentru totdeauna, împrăștiate ca frunzele salcâmilor pe ulița din sat în zilele reci de toamnă…

Privind în urmă la drumul pe care l-am parcurs de acolo și până aici, cu toate grijile de atunci și situațiile încâlcite în care m-am aflat uneori, cu ce am crezut că este important și vital, speranța oarbă, neînfricarea… nerăbdarea de a-mi găsi locul meu propriu în lume, realizez oarecum zădărnicia atâtor nopți nedormite în încercarea de-a pleca undeva, de-a realiza un vis, de-a avea pe cineva… când tot ce-am adus aici cu mine sunt de fapt amintiri… și ne văd pe noi toți în lupta vieților noastre, alergând în toate direcțiile, zi după zi, neîncetat, ca furnicile într-un mare mușuroi, prinși în graba și-n capacana vieții. Și ce face ca totul să merite!?… Probabil că totul a fost necesar tocmai ca astăzi să pot avea toate aceste amintiri… dar aș fi putut să mă stresez mai puțin, să râd mai mult, să plâng mai rar… Aș vrea să știu exact câte curcubee am văzut?!… În câte primăveri am mers la cules de ghiocei și viorele pe malul Crișului în sat, câte frunze de frăgar am strâns pentru viermii de mătase de la școală și în podul casei noastre, de câte ori m-am urcat numai ca să bâzâi stupurile viespilor ce creșteau acolo?!… Sau câte ciori am urmărit cu privirea când se înălțau spre cer în toamnele cenușii și reci, întocmai ca rugăciunile bătrânilor din sat pentru ploaie în zilele toride și secetoase de vară…! Atâtea amintiri ale atâtor zile cu apusuri magnifice de soare, amintiri a câtor zile demult apuse, toate ferecate în inima mea!  Precum un pod peste vreme… acești ani, îi văd. Soțul meu va spune mai târziu, în momentele mele ca cestea, că sunt „afară”, adică nu prezentă aici, în realitatea noastră, ci undeva acolo afară, într-un loc numai al meu: „Mami e afară din nou!” –Apoi se va uita la fiul nostru și împreună își vor da ochii peste cap în gluma. Însă aceasta este amintirea altei povești, dintr-o altă vreme, al unei…diferită eu. Amintiri… Ceea ce iau cu mine mai departe, de aici și din viață.                                                    

Da, privind în urmă la drumul parcurs… dacă aș putea să le număr, poate am trăit zece… douăzeci… de zile în care să mă trezesc dimineața plină de încredere și veselie, fără nici un motiv, pur și simplu fericită, fără să-mi doresc mai mult, fără să cer absolut nimic, atât, dar poate tocmai atât este nevoie pentru a face tot restul să merite. Toată acea alergătură după succes și bani, după atenție, alergătură după iubire și să obțin acel vis, o carieră… să construiesc o viață mai bună, să văd mai multe… să experimentez mai profund… graba mea spre viitor și mereu un ceva de acolo…                                                                               

Astăzi pot spune că nu mai alerg și nu mai caut besmetică ceva, nu mai alerg după nimic, pur și simplu alerg către ceva, către un loc unde să mă găsesc pe mine, acel loc unde sa fiu în întregime eu și unde nu mai e nevoie să alerg, unde să știu exact cine sunt, acolo unde pot doar să stau, fără să fac nimic, fără să spun nimic și să pot să-mi răspund, unde să n-am întrebări fără răspuns, unde să nu mai conteze…  Iar dacă acel loc poate fi găsit… Către acolo alerg și îl voi găsi și eu, deoarece dincolo… restul nu mai contează. Căci probabil așa e firea omului, vrea să plece cât mai departe să tot descopere lumea, atras de necunoscut… și când are toate astea, tot ce vrea e să se întoarcă înapoi și atunci descoperă că nu mai poate; apoi se simte gol și bătrân, ca și cum partea cea mai importantă a vieții a trecut deja, iar trenul dus nu-l mai poate întoarce înapoi și e uitat astfel în ultima lui gară. Iar acest gând mă întristează și nu vreau să fi ajuns în ultima mea gară, nu încă.                                

Asta gândesc azi, acum, poate mâine sau într-o altă zi nu voi mai gândi la fel, s-ar putea ca altceva să conteze, știu doar că mi-a ajuns să caut și să clădesc, mi-a ajuns să descopăr și să vreau mai mult, azi vreau doar să trăiesc clipe lungi și viața. Nu știu dacă anumite căutări nu mai sunt la fel de importante ca pe vremuri doarece am găsit deja, că am trecut pe acolo sau pentru că sentimentul nu a fost ceea ce m-am așteptat, uneori mai mult dar de cele mai multe ori prea puțin, nu știu dacă m-am schimbat, m-am săturat de toate între timp sau doar am îmbătrânit, îmi place să cred că m-am maturizat și că am înțeles pe parcurs ce merită căutat, ce are rost până la urmă să fie găsit, care raspuns și care drum… Care vis păstrat… și că am întâlnit oameni pe care să nu-i mai vreau acolo și oameni care să rămână orice ar fi, că am aflat –fără să îmi dau seama, ce contează cu adevărat pentru mine, ce rămâne în urma a toate, ce trebuie și merită prețuit, ce a fost timp și luptă, dar că a trebuit făcut… timpul să treacă, luptele și încercările să mă învețe, anii să-și mărească numărul, să fie mai greu acum dar și mai ușor, să nu mai doară multe la fel, să doară altfel, să știu că totul se rezumă doar la poze în album… și că vor mai fi în timp, ici și colo, pe drum alte poze, și poate că într-o poză voi zâmbi, iar cineva privind să știe că acel zâmbet poate însemna defapt orice, dar orice ar însemna cineva să-mi audă vocea, să-mi citească în priviri tot ce aș vrea să spun dar nu rostesc niciodată, tot ce rămâne nespus. Să știe ceva despre durerea care nu doare, ci care te schimbă pentru totdeauna, iar atunci uiți cine ești și cine vrei să devii, să știe că am trăit-o și eu, să-mi bănuiască măcar zecii de ani trăiți captivi acum în inima mea și cum uneori tot ce pot să-mi amintesc sunt lucrurile care nu mi-au reușit și oamenii care m-au rănit mai mult… Și un vis deja rămas în trecut. Iar atunci zâmbetul se stinge și aud din nou vocea altor oameni repetându-mi să îngrop trecutul, să îl las să se ducă, să nu-l tot trag îanpoi. Adevărul e că am auzit de câteva ori fraza –să lăsăm această parte din trecut în urmă și să ne amintim doar lucrurile bune… să lăsăm trecutul în urmă… Ei bine, la mine nu a funcționat asta niciodată, trecutul sau îl lași totul în urmă și nu mai privești înapoi niciodată, sau te resemnezi să ți-l amintești pe tot, nu poți decide, nu poți selecta bucăți pe care să ți le amintești din el; eu iau trecutul cu mine, îl port cu mine oriunde mă duc, căci acolo am și momente prețioase și oameni dragi mie, poate chiar printe multe care aș vrea să le uit. Iar de amintit iți vei aminti oricum, poate mirosul unui parfum… poate gustul unei mâncări, cum se leagănă o frunză în vânt… un zvon auzit, sau privirea pierdută a unui om ce ți-a ieșit în drum, căutător de suflete și el…

M.

 

 

Advertisements

Numai în moarte prinde viață timpul

mari

    Ce-ar fi să ne oprim o clipă? Ce-ar fi să ne dăm de-o parte, ce-ar fi să ne imaginăm că lucrurile stau altfel? Că țara e condusă de oameni capabili și că aceștia nu ne fură între ei, că nu recurg zâmbitori la minciuni și manipulare în goana lor de a-și atinge scopul, că politica e o carte sfânta pe care o citesc toți din scoarță-n scoarță, să ne imaginăm că răul și violența nu există pe Pământ și nici lupte nu se dau între popoare, ce-ar fi să ne imaginăm că nici florile nu se ofilesc, copacii nu își schimbă frunza, iarba nu este călcată în picioare, să ne imaginăm că nu avem copii orfani și nici bătrâni abandonați și fără pensii, că privirile reci nu dor, că vorbele aspre nu rănesc, să mergem mai departe și să ne imaginăm că singurătatea nu mai doare, greul nu apasă, problemele s-au șters, că lacrimile sunt doar roua ce spală verdeața dimineții, că râsul umple viața, banii nu există și că muncim toți numai din plăcere, că iubim tăcerea și facem loc liniștii să creeze lucruri însemnate și mărețe, să ne imaginăm că știm că numai în moarte prinde timpul viață, că anii ce trec doar măsoară vremea și, într-adevăr, nimic nu se sfârșește până nu-i sfârșit, că totul e posibil, că nu există nu se poate… Să ne imaginăm apoi că fiecare suntem unic, în orice fel, în orice clipă, că vrem toți aceeași liniște și pace, că soarele nu urcă pe cerul nostru degeaba în fiecare dimineață, că-l observăm, că știm aprecia, că nimic nu ne poate dărâma nici să ne pună piedici, că nimeni nu se pierde-n moarte ci doar se regăsește-n Univers, că suntem una cu cerul și pământul, și viața are totuși sens și însemnătate, deși nu-i înțelegem noi mereu mesajul. Iar apoi, dacă descoperim că nu ne mai putem imagina toate aceste lucruri, haideți să pretindem că de fapt nu sunt așa cum sunt, să le ignorăm și să nu le dăm voie să ne încrunte, să le lăsam pe ele de o parte și să ne clădim lumea noastră, fiecare așa cum ne-o dorim și am descris-o. Acolo să lăsă clipele să repornească, ceasul să-și reînceapă bătaia, timpul să-și continue mersul, viața să-și urmeze cursul. Poate am trăi toți mai bine dacă fiecare ar rămâne doar în cochilia lui, în cercul său de lume, fără a păși vreodată afară, fără a intra în lumea celuilalt să scormonească, să-i tulbure apa și să facă valuri. Iar de acolo să dăruim, să împărțim, totuși, să trăim unii prin ceilalți, să ne completăm unii pe alții, fără teamă de efecte, fără grija unor reproșuri și regrete, să consolidăm o punte către omul de dincolo, un canal de legătură către lumea și locul în care nu suntem noi, dar am putea să fim, am vrea poate, ar fi trebuit… Deoarece trăim adesea pe scena altor oameni, visând la viața lor, vânând mici clipe de împlinire într-un loc care nu-i al nostru, într-un destin ce nu-i creat pentru noi, dar circulând în perimetrul acesta strâmt de la un pol la altul, parcurgând astfel drumul ales destinului nostru și purtând făclia în mână până la capăt indiferent de câte obstacole vom întâmpina pe parcurs și câte vremi și vânturi  vor veni să-i schimbe cursul și să-i diminue flacăra. Mereu păstrând în minte drumul către locul, nu unde să ajungem, ci unde am trecut deja, căci fiecare avem un loc unde am lăsat o parte din sufletul nostru, nu pentru că l-am uitat acolo, ci pentru că acolo s-a simțit fericit, cu bune și cu rele am trecut peste toate, fără să ne lăsăm daborâți, fără bonusuri și fără ajutor, am trecut peste multe în timp, trecând prin multe locuri… altele vor urma… Locuri create parcă pentru sufletul nostru, chiar dacă printre altele de care să fugim, locuri spre care să ne dorim mereu să aruncăm o privire peste umăr, și să o facem, iar pe drumul înapoi să găsim de fiecare dată acel popas unde ne-au rămas mici bucăți din inimă, mici frânturi din suflet, și numai adunându-le, potrivindu-le la loc să ne simțim din nou întregi. Pentru că, poate așa e făcut omul, nu uită niciodată locul unde a visat, unde a plâns, unde a crezut din nou…  Și nici cum să se întoarcă înapoi. Pentru că, oricât am fugi, uneori avem nevoie ca să ne întoarcem, tot așa cum avem nevoie de oameni, să primim de la ei, să dăm și noi, până când, nici unii nici ceilalți, nu mai avem nimic de dat, pentru că tot ce am avut am dat deja. Și toți am primit câte ceva. Fiecare persoană din viețile noastre are ceva care să-i amintească de noi, unii un vis, alții un gest, un zâmbet dimineața în zori, o mână caldă pe obraz, poate un simplu act de tandrețe, o vorbă bună sau un sfat, un gram de iubire… Iar apoi vine mâine… întâlnim alți oameni, ne intersectăm cu altcineva și vrem să dăm ceva înapoi, căutăm și mai găsim un ceva mic, rămas acolo și dornic de-a fi împărțit. Poate nu va fi de ajuns, poate nu vor fi mulțumiți, căci nu îi știm nici unii valoarea, căci nu e mare lucru, nu e mult, e doar… sufletul. Dar îl dăm și pe acela.

M.

În Zgomot și-n Tăcere

IMG_4037

Afară păsările cântă, soarele strălucește… Înăuntru sunt umbre și prea multe întrebări.

Eu nu mai sunt de mult cineva de douăzeci… Toamna a căzut parcă peste mine odată cu apropierea de patruzeci, ani la care nu m-am gândit niciodată, nu treceam mai departe de treizeci cu gândurile mele, iar acum, e ca și cum nu aș ști ce să fac cu mine… încotro să mă îndrept mai departe…

Caut să îmi potolesc framântările și să îmi găsesc liniștea în vârful unui creion. Scriu despre felul cum simt singurătatea de la o vreme încoace… Despre cum ea m-a pândit demult pe la colțuri, m-a așteptat la toate marginile vieții, veghind răbdătoare momentul în care să mă desprind de cei dragi, iar ea să mă găsească, să mă învăluie atunci când mă voi aștepta mai puțin. Atunci când poate voi avea mai puțină nevoie. Scriu despre timpul care a tot trecut, singură sau nu, un an s-a contopit cu altul… și altul… Am urmărit doar vise, umbre. Ca apoi să îmi doresc să fi ales mai altfel. Măcar uneori… Scriu despre toți anii în care cred acum că ar fi trebuit să-mi doresc mai puține și să rămân tot acolo, fixată în acel timp care să nu mai treacă. Despre doruri care mă cuprind și regretul că ar fi trebuit… ce altceva? Nimic, acum… Alți pași ai atâtor drumuri, care, ca și cei de dinaintea lor, să se prabușească în uitare și timp.

Despre cărări umbrite pe unde mă plimbam odinioară, învăluită în foșnetul vieții grăbite și dorința fierbinte de a-mi găsi piesa lipsă, iar abia mai târziu să realizez cât de neînsemnat a fost timpul petrecut cu unii și câtă importanță i-am dat eu, despre clipe lungi în care am așteptat în fața unor porți închise și toate acele drumuri pe care m-am târât, deși aș fi putut alerga, dacă… numai dacă…  Clipe în care mi s-au trasat condiții, iar eu le-am urmat fără să clipesc, fără să mă întreb dacă e bine.

Scriu despre acele momente când trupul mi se află într-un loc, iar sufletul îmi este departe, foarte departe… Și cu greu îl mai aduc înapoi.

Despre momentele în care ajung să înțeleg că nu voi putea scăpa de anumite dureri niciodată, că va trebui să învăț să trăiesc cu ele, că oameni îmi vor rămâne în suflet mult timp după ce timpul petrecut cu ei se va fi sfârșit de mult, că sunt lucruri pe care nu voi putea să le fac oricât aș încerca, dar că voi putea totuși să mă înalț spre locuri unde n-aș fi bănuit, să fiu mai puternică decât aș fi crezut… Că nu voi rămâne jos, indiferent de cât am fost lovită, că voi continua să respir chiar și atunci când va părea cel mai greu și dureros lucru de făcut, că e ok ca uneori să nu mă înțeleagă nimeni…

Că sunt mulțumită să fiu doar eu cu mine, o vreme.

Scriu despre cum simt uneori că am juca roluri toată viața… Pretinzând că suntem siguri pe noi și în siguranță, pretinzând că știm ce vrem, pretinzând că știm cine suntem, încotro ne îndreptăm… Pretinzând că știm exact ce facem.

Pretinzând adesea că ne pasă, pretinzând că iubim, chiar… La un moment dat pretinzând că încercăm încă, deși am renunțat de mult și, jucând rolul mai departe, că am fi exact unde vrem să fim, că de fapt nu suntem de tot pierduți. Pretinzând că trăim… Și că am găsit fericirea…

Da, și scriu despre momente în care fac față greutăților construind alt pod peste ele cu ce mi-a mai rămas din vise, sperând că mai așteaptă și ceva minunat în față, atât de neașteptat și frumos încât să merite să mai trec și peste astea… Sperând că toată lupta nu a fost în zadar.

Iar scriind, realizez momentul când am învățat, exact acolo e… când am deschis ochii și am știut concret ce ar trebui să fac, exact ce voi încerca, chiar dacă s-ar putea să nu-mi iasă din prima. Locul unde am aruncat pentru totdeauna în umbră vremurile când nu era timpul potrivit pentru mine, când nu mai eram pregătită să ies în lume și să o înfrunt singură, când știam că nu pot. Căci astăzi, când scriu, sunt acolo, o înfrunt singură și e ok, uneori nici nu trebuie, deoarece sunt parte din ea… e lumea mea și nu îmi mai este frică, pot face singură orice. E jocul meu de-acum, doar eu stabilesc regulile. Ce pot să scriu?! Curajul atrage curaj, mereu.

Așa întorc pagina 365 din 365. Pregătită să închid acest capitol și să încep unul nou. Pregătită să las toate încercările prin care am trecut în această parte a cărții mele. Poate mă voi întoarce la acest capitol cândva și să privesc prin el, poate să văd cum m-a tratat viața pe atunci. Dar pentru acum… simt nevoia să îl închei și să încep altul cum pot eu mai bine.

Pregătită să îndrăznesc să-mi urmez sufletul și să dau o însemnătate aparte acestui nou an, acestui nou capitol și chiar dacă mai purtând unele bagaje din trecut, să îl fac să fie altfel.

Să nu las să se stingă acea mică flacără care contrează, acea parte din mine despre care știu doar eu, deoarece, știți… undeva printre lucrurile și obiectele din viețile noastre, suntem noi fiecare. Printre pantofii pe care îi purtăm și haina de firmă pe care o îmbrăcăm, printre poșete și eșarfe pe care ni le asortăm, succese, împliniri și reușite, printre toate acestea se află persoana din noi care înseamnă mai mult decât toate la un loc și pe care nu trebuie să o pierdem.

Persoana pregătită să își joace rolul așa cum ea singură alege, până la sfârșit.

Acel Eu pe care îl găsim fiecare când avem nevoie, când trebuie, indiferent că ne înconjoară mii sau că ne aflăm în pustietate, indiferent că ne învăluie cea mai pură tăcere sau cel mai asurzitor zgomot.

Acel Eu pe care îl ținem în viață în ciuda atâtor schimbări aduse de anii ce trec, pe care îl ferim de răutățile lumii, de vanitatea și ambiția noastră, de tot răul din jur și care ne ajută să pășim înainte când am dat de greu, care mai poate încă, care își amintește de trecut…

Acel Eu care este încă acolo și când ne apropiem de 40… Și când vom trece de ei.

Să ținem, așadar, în viață acel Eu, orice s-ar întâmpla cu noi pe parcursul vieții, să-l ținem viu chiar dacă ascuns, să-l păstrăm curat și neatins, să-l ținem tânăr.

Deoarece, precum Norman Cousins scria, tragedia vieții nu este moartea, ci ceea ce lăsăm să moară în interiorul nostru în timp ce trăim.

M.

 

 

 

Cine suntem? Dincolo de umbre și ecouri!

 77

Suntem NOI.

Suntem la fel, dar totuși altfel fiecare.
Până la urmă ce suntem toți!? Suntem umbre, suntem ecouri… Șoapte ale vorbelor pe care nu le putem opri, gânduri pe care nu le putem spune, dar nici să le ascundem, cuvinte pe care nu le putem rosti și care ne rod, bucată cu bucată, înăuntru,  suntem vise pe care nu le putem înăbuși, suntem suflete scufundate în oceanul învolburat al vieții ce se zbat să urce la suprafață, fiare însetate după acea gură de aer, ultima… Suntem ținte spre care alergăm neobosit, zilele grele și cele mai ușoare, suntem zilele pline de încercare și cele în care timpul ar trebui să stea în loc, împlinirile toate, fiecare zâmbet și fiecare lacrimă, speranțele către viitor și tot ce a trecut, clipa pe care o trăim fiecare.
Suntem uneori inimi încătușate pe un drum care nu duce nicăieri, prea temători să cotim pe drumul nou și să începem să clădim acolo, prea prinși într-o lume de care nu ne putem desprinde, prea departe duși ca să ne putem întoarce acasă, la locul unde am fost noi înșine, unde nu am fost transformați, pătați, murdăriți… Unde ne-a plăcut cine suntem… Prea departe de locul unde am avut curaj și nu ne-am dat înapoi… Unde am fost încrezători și nu ușor de amăgit… Prea obișnuiți cu lumea asta ca să încercăm măcar, să ne mișcăm din loc, puțin câte puțin, și să ajungem măcar până în fața casei de odinioară, să o putem vedea, să atingem ușa… Prea legați de un trecut care ne pune piedici.
Suntem prea temători, mai bătrâni și obosiți acum, poate, dornici încă să luăm totul de la zero, dar neputincioși și lipsiți de curaj. Știm deja că nu o vom mai face. În bătaia aripilor noastre stau de acum prea multe ziduri, prea sigure piedici.
Suntem alteori exact omul care ne vrem în exact locul potrivit și ne rugăm fierbinte să dureze… Acela e momentul nostru, este acea „o dată” când am reușit, când totul s-a aliniat perfect și ce ne vom aminti mai târziu, în toate celelalte rânduri.
Suntem tot timpul, însă, parcă titlul unui volum nescris, mici povestioare netrăite pe de-a întregul, pe scena vieții o altă piesă ce trebuie jucată, cu alte măști și alți actori, doar o altă poveste udată cu lacrimi și spulberări, încununată ici-colo cu momente însemnate și reușite, suntem istoria ce se scrie cu fiecare zi ce trece, cu fiecare ticăit de ceas, legenda săracă a vremurilor noastre. Tot ceea ce trăim, noi suntem…

Suntem toți oamenii care ne-au traversat sufletul, cei care ni l-au călcat în picioare și au plecat lăsând doar urmele pașilor lor acolo, praf și murdărie, cei care ne-au atins, ne-au zâmbit și de care ne este încă dor, cei pe care sperăm să nu-i mai vedem niciodată și cei pe care nu-i vom uita nicicând. Oamenii care ni s-au dezvelit de măști și care au făcut momentul să conteze, cu care am putut fi noi înșine, goi la rândul nostru, dezgoliți, cei pe care îi ținem încă strâns în suflet deși nu ne mai fac bine de mult, cei care ne umplu viața și mintea, dar ne golesc inima. Oamenii alături de care am scris versuri și am fredonat melodii, cei pe care i-am căutat neîntrerupt, zile, săptămâni, luni și ani la rând, cei pe care i-am găsit, iar atunci când am făcut-o, ne-am împiedicat doar unii de alții, de noi înșine, de orgolii prea mari, temeri si așteptări, cei pe care nu-i vom mai întâlni de-acum niciodată. Suntem oamenii care au contat în viețile noastre și cei care n-au însemnat nimic. Cei în mâinile cărora ne-am așternut toate visele și am privit neputincioși cum le reduc încet strălucirea până când nu au mai rămas decât umbre și regrete din ele, cei care ne-au fost total nepotriviți, dar am încercat totuși, am irosit ani și am consumat sentimente… Cei puțini care au urcat trepte alături de noi și de care ne-am ținut strâns în cădere, cei pe care i-am simțit acolo și când ne-am aflat jos, pe care i-am văzut răniți și care ne-au știut și ei durerea, puțini de altfel, tot mai puțini… Cei pe care îi luăm cu noi la plecare. Care ramân… În gând, în suflet…în amintire.

Suntem uneori totul, alteori nimic… Dar SUNTEM…

Și toți însă într-o lume în care nu mai poți avea încredere în oameni nici atunci când spun  „Promit”, înconjurați de falsitate, de invidie …de ură, fiecare preocupat în primul rând de „eu”. În imposibilitatea de a lega sincer prietenii, de a asculta oamenii, de ai privi…în toată splendoarea lor, cu toate acele mici imperfecțiuni și vicii, cu tot orgoliul și neputința lor, cu toată frumusețea.
Prea ocupați toți să strângem bunuri și să trăim viața, fără timp de-a mai privi în jur, la ce avem, la ce putem pierde, nepăsători că trece…
Primim lecții … Uneori învățăm din ele…de multe ori, nu, dar mergem înainte, chiar dacă loviți și rupți, chiar atunci când înconjurați de un ocean de singurătate… Redescoperim valori și ne trăim fericirea în umbra unor eșecuri și decizii luate greșit, etalând în fața celorlalți doar partea bună și frumoasă a vieții, chiar dacă știm că avem fiecare și o parte mai puțin bună și mai întunecată.
Primim lovituri și lovim la rândul nostru, ne trăim fiecare lupta, fiecare în felul lui. Învinge cine poate…
Privind din afară, viața nu are nici un rost, dar oarecum fiecare găsim mereu unul, iar acela ne este de-ajuns ca să-l așteptăm încrezători pe mâine, dornici să clădim, poate suficient cât să ne dorim să fim mai buni, suficient cât să încercăm… indiferent ce ar spune alții, indiferent dacă o merită sau nu, dacă n-ar trebui să o facem… De ajuns cât să reușim, uneori. Suficient cât să putem lăsa ceva în urmă, destul cât să putem însemna puțin la plecare, cât să nu fim ușor uitați, să ni se știe locul de unde am plecat și să ni se țină liber multă vreme, să se vorbească uneori despre noi, să însemnăm amintirea câtorva, câțiva să nu ne uite…

Apoi, de odată, când privim în jur, redescoperim alți „noi” într-un alt timp care încă n-a trecut, dar o va face, mergând înainte cu capul sus, fără să ne coborâm privirea, zâmbind chiar dacă nu ne așteaptă nimeni acasă și ascunzând înăuntrul nostru un munte de regrete ce se izbesc zgomotos între ele, însă doar noi le auzim. Mai facem un pas și încă unul, reflectând îngândurați la câte goluri trebuie să mai umplem și în această zi, la cine purtăm cu noi în suflet, pretutindeni, prin lume, la frânturi de clipe trecute, la acest azi… la un alt mâine și întrebându-ne precum Sergei Esenin -„Te-am trăit sau te-am visat doar, viață?!”

M.